Nu cred în Pământul Făgăduinţei

Ilarion Ţiu
● Redactor Istorie recentă
● 30 iulie 1981
● Târgu-Jiu


Românii şi-au făcut un obicei prost din a-şi înjura ţara. Nu-s naţionalist, nici pe departe. Însă ce facem pentru ca oraşele şi satele noastre să arate ca-n pliantele turistice ale ţărilor dezvoltate?

Nu, n-aş pleca din România. De bunăvoie spun, Dumnezeu ştie ce-o fi în viitor! N-aş pleca, pentru că aici m-am născut şi am crescut. Pentru că vorbesc şi înţeleg cel mai bine limba română. Pentru că-i simt asemenea mie pe oamenii locului, cu toate defectele lor. Şi, până la urmă, nimeni nu-i perfect. Psihosociologic vorbind, nu există un popor ideal, toate au frustrările, hibele şi năravurile lor.

Să plec ca să ce? Ocupaţiile pe care mi le-am ales - jurnalist, istoric - nu-mi prea dau posibilităţi să mă integrez în altă lume. Poate doar în Republica Moldova aş avea vreo şansă, dar pas. S-o iau de la capăt, cred că-s prea comod. Sper să nu mă pedepsească viaţa, ca să fiu nevoit.

Apoi, mai este familia mea. De ce-aş lăsa-o pe mama la mii de kilometri distanţă? A investit tot ce-a avut în educaţia mea şi a surorii mele. Nu m-ar lăsa inima. Depărtarea doare.

Meseria de gazetar mi-a dat şansa să-i cunosc pe românii stabiliţi pe alte meleaguri: Franţa, Canada, Israel, Germania. Nu pot să spun că am întâlnit neapărat oameni fericiţi. Este adevărat, se simţeau mai siguri din punct de vedere financiar, însă cam singuri. La Hamilton, în Canada, am discutat cu români plecaţi de peste 40 de ani din ţară, care veneau în fiecare week-end la Câmpul Românesc. Pentru ei, reuniunile de acolo erau un fel de antidot la dezrădăcinarea pe care le-o impusese soarta.

Toată viaţa îmi voi aduce aminte cu câtă bucurie aşteptau începerea meciului de fotbal dintre Rapid şi Steaua, difuzat de unul dintre posturile ce trasmiteau prin satelit. La Paris şi la Tel Aviv, emigranţii români erau dornici să găsească un partener de discuţie pentru chestiunile politice curente din ţară. Însă aveau pro­bleme de dezbătut şi din ţara lor adoptivă. Nu, ei preferau să aprecieze ispravele mult-hulitei clase politice dâmbo­viţene. Asta legat de ataşa­mentul faţă de România.

Cât priveşte asigurarea unui nivel decent de trai, nu am auzit pe nimeni că a găsit pe undeva câinii cu covrigi în coadă. Banul se câştigă la fel de greu peste tot, să nu ne facem iluzii. La To­ronto am cunoscut un bărbat trecut de 60 de ani care avea trei slujbe. Se gândea cu groază la faptul că, într-un context nefericit, ar fi putut pierde una dintre ele...

Dacă rămâi sau pleci este până la urmă o chestiune de opţiune per­so­na­lă. Fiecare face ce doreşte cu viaţa lui, important este să se simtă fericit.