Sufletul meu e românesc şi nici un transplant din străinătate nu prinde

Florin Condurăţeanu
● Senior editor
● 12 martie 1943
● Bucureşti





De ce nu mi-a trecut vreodată prin minte să plec definitiv din România? Pentru că un român, Grigore Vieru, a scris: "În limba ta/ Ţi-e dor de mamă,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz,/ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,/ Iar când nu poţi/Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atuncea/ Tot în limba ta". Versurile astea le simt şi-n curgerea sângelui şi-n măduva osului! De ce nu pot să rezist mai mult de 10 zile departe de România? Pentru că un român complex şi tulburător, Florian Pittiş, mi-a povestit: "Mă aflam de 20 de zile în Franţa cu turneul Teatrului Bulandra şi mă plimbam pe bulevardele Parisului când văd parcată o Dacie cu număr de Bucureşti. Şi simt din străfundurile mele că trebuie să rămân lângă Dacie ca să vorbesc cu şoferul bucureştean. Am aşteptat trei ore, şoferul român n-a venit, dar lângă Dacia aflată lângă trotuarul parizian am simţit că miroase a teiul de pe strada mea. De-aia m-am întors mereu acasă, eu pot trăi şi pot să-mi fac meseria doar în cuvântul românesc".

Nu întâmplător cuvântul DOR este o invenţie românească, un brevet superb pentru unul dintre cele mai splendide simţăminte omeneşti. Dar, pentru că veni vorba, să nu uităm o altă superbă rostire românească: "mândrele noastre", frumoasele noastre fete. Ce bine sună "mândrele noastre"! România nu e un Rai. De fapt, nicăieri în lume nu se înstăpâneşte Raiul. Dar România nu este nici cazanul cu smoală al Iadului, cum unii au plăcerea cinică de a ilustra tot ce e românesc şi de a ţinti cu roşii expirate în tot ce are semnătură românească. În tara noastră sunt o sumedenie de nereguli, de lucruri negative care te fac să te urci pe pereţi. Unii sunt orfani de idei, alţii nu dovedesc nici o sămânţă de interes, o altă categorie nu înţeleg ce se petrece şi care e sarcina fiecăruia de a face performanţă în munca lui.

Românii suferă de o boală rea, lipsa de solidaritate între ei, plăcerea de a îmbrăca straiele haiducului, mereu revoltat fără eficienţă. Din 10 români chemaţi în faţa şefului, nici unul nu e dispus să execute sarcinile trasate, jumătate îl bârfesc pe şef şi umflă pieptul că ei au idei mai bune, iar ceilalţi se gândesc la o şmecherie în stare a-i păcăli nu numai pe şef, ci şi pe colegi.

Dar unde în lumea largă există doar Maica Tereza? E cazul să facem cumva să îndreptăm lucrurile. Nu părăseşti casa pentru că scârţâie o uşă şi din pricina unui vecin care dă la maximum maneaua "Tu eşti Albă ca Zăpada, te iubeşte toată strada, eu sunt negru ca piperul, mă iubeşte cartierul". Eu nu pot să plec, fiindcă m-aş simţi laş şi aş dovedi că n-am înţeles nimic din cuvintele uriaşului Ştefan Iordache: "Eu vreau să fiu îngropat aici, în comuna Gruiu, să crească pe pieptul meu iarbă românească şi să calce peste mine talpă de român". Genunchiul meu seamănă cu genunchiul unui australian, rinichiul meu în mare e alcătuit ca rinichiul unui canadian, pot să-i cedez un rinichi, dar SUFLETUL MEU E ROMĂNESC şi nu prinde transplantul nici unui suflet din străinătate.

Îmi vine mereu în minte istorisirea unui marinar - se stricase ceva la vaporul românesc şi era reparat în port la New York. Vine pe punte un bărbat distins cu tâmple cărunte, elegant, şi ne roagă să-l lăsăm pe vapor să locuiască atât cât facem reparaţia în New York. Îi comunicase medicul că are cancer generalizat şi puţine săptămâni de trăit. Era ardelean plecat de mulţi ani din ţară, se îmbo­găţise, dar dacă nu mai putea să moară pe pământ românesc, dorea măcar să moară pe o bucată de fier românesc.

Dacă aş pleca din ţară, cât de plin mi-ar fi portofelul, ce m-aş face dacă în clipa aceea finală n-aş găsi un vapor românesc în port?