Vorbesc româneşte, deci exist!

Loreta Popa
● Redactor Jurnalul de duminică
● 23 noiembrie 1968
● Bucureşti



Să plec din România? Nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi departe de ea. Undeva, înlăuntrul meu, urletele rădăcinilor mele ar fi răsunătoare dacă le-aş scoate din pământ. El, pământul acesta plin de sângele copiilor ucişi în numele liber­tăţii, m-ar scoate la licitaţie dacă aş pleca de aici.

Libertatea aceea atât de scump plătită este astăzi un cuvânt desuet. Copiii care merg astăzi la şcoală nu au reuşit să-i înţeleagă sensul. Li se par mai importante PSP-urile, hainele de firmă, shoppingul la mall şi filmele 3D. Mi-aduc aminte de vremea când un simplu almanah Ci­nema mă făcea fericită pentru un an, nemaipunând la socoteală faptul că eram la curent cu forma lui la plural.

Să plec de aici? Şi cine ar mai lupta cu morile de vânt? Cine ar mai crede că fiecare articol cu şi despre tineri, cu şi fără chitări, cu şi fără ambiţii contează? Cine ar mai visa cu ochii deschişi la clipa în care nu s-ar mai tăia copacii din parcuri? Cine ar mai scrie despre valorile uitate, despre artişti, despre oameni de odinioară peste care nulităţile au suflat tot praful construcţiilor fără autorizaţie? Cine ar mai scrie despre oameni care-şi cântă arta în felul lor, ajutaţi de muza lor proprie?

Să plec din România? Nu pot... Mi-e inima plină de aluviunile Deltei Dunării, iar prin vene îmi circulă plutaşi zâmbitori. Mi-e cetăţenia română la fel ca Târgul de Antichităţi de la Muzeul Ţăranului Român, dar eu nu vreau să vând nimic. Îmi ţin comorile aproape, la fel cum îmi ţin prietenii şi oamenii dragi mie. Respir în ritmul fiinţei căreia i-am dat viaţă şi rămân în România pentru a-i oferi amintiri drept sprijin pentru mai târ­ziu. Nu am bani de meditaţii, sper doar în curajul ei de a învăţa româna fără profesor, direct de la sursă. Părinţii mei sunt români, la fel şi părinţii părinţilor mei, şi părinţii părinţilor părinţilor mei. Cum aş putea să locuiesc la altă ţară în suflet? La ce mi-ar folosi Parisul dacă nu ar mirosi a pâine coaptă-n ţest? La ce mi-ar folosi Egiptul dacă nu aş vedea cât este ceasul privind cadranele sola­re de la Sarmizegetusa? La ce mi-ar folosi Veneţia când Oltul se revarsă din ce în ce mai des? La ce mi-ar prinde bine Viena dacă n-aş avea unde să ascult Rapsodia Română?
România mea şi a strămoşilor mei se zbate între viaţă şi moarte.
Mulţi au părăsit-o, mulţi au uitat-o, dar ea nu le-a cerut niciodată socoteală.

În general, nu a cerut nimic de la nimeni. Când n-a mai avut bani, a crezut că mai are totuşi prieteni. Şi lor, prietenilor, le-a încredinţat dorinţe. România mi-e prietenă de suflet. Româncă fiind, refuz să cânt "Deşteaptă-te, române!" în altă limbă.

Vorbesc româneşte, deci exist!
Unii cred că România a murit şi se adună mereu lângă ceea ce ei numesc sărăcăciosul ei mormânt, iar mâinile lor leagănă tremurând o farfurie cu colivă şi din piepturile lor se aude la fel de tremurat "Veşnica pomenire". Doamnelor şi domnilor, România nu a murit, ea trăieşte, dar o face discret! România plânge singură, într-un colţ, pe coji de nucă pusă fiind de aleşii ei, căci a renunţat la serviciile bocitoarelor plătite. România suferă în tăcere, căci îi repugnă expunerile neruşinate ale celor prea dornici de atenţie. România nu a murit, deci, vă implor, nu o scoateţi de pe afiş! Nimeni nu are dreptul să-i ceară socoteală. Să plec din România? Şi dacă aş primi un salariu mai mare?