Povestea cantecului

Tatiana Stepa spune ca de unele cantece are nevoie intotdeauna, ca de Tatal Nostru. Noi avem nevoie de toate cantecele ei, de vocea ei tulburatoare, de povestile din care s-au nascut melodiile ei. Cand prezinta o piesa, enumera numele poetului si-al compozitorului, spunand: "Imi pare rau ca nu-s ale mele!". Dar cantecele devin ale ei. Asa se face ca "padurea cu frunza rara" se confunda cu ochii ei, asa cu ea e daruita total muzicii si poeziei.

Mai toate cantecele Tatianei Stepa sunt scrise dupa povesti adevarate, traite, auzite si vazute de ea sau de cei din jurul ei. "Eu cred ca din viata reala se trage arta".

Unul dintre cele mai recente cantece ale ei e compus de ea, pe versurile lui Romulus Vulpescu, omul de litere cu care ea are o legatura speciala. De suflet, de minte si nu numai...

Intr-o zi, i-a povestit aceluia care l-a tradus pe Villon ca nimeni altul, despre o calatorie pe care a facut-o la Chisinau, dupa moartea Doinei si a lui Ion Aldea Teodorovici. Intr-un parc mare, a vazut doua statui, care-i reprezentau pe cei doi artisti basarabeni. Era cu Grigore Vieru, cu Adrian Paunescu, dar si cu Cristofor, fiul Doinei si al lui Ion, atunci in varsta de 13-14 ani. "M-a socat foarte tare imaginea si m-am gandit ce simte un copil cand isi vede parintii in statuie... I-am povestit asta lui Romulus Vulpescu, pe care l-a impresionat atat de mult aceasta traire a mea. A compus o poezie, dupa care eu am facut cantecul", spune Tatiana.

"Statuile nu canta, statuile nu scriu/ Doar ele stiu ce stiu", suna doua dintre versurile pe care nu le-am auzit cantate de Tatiana joi noapte, la "Folk You!". Este o piesa foarte noua, nu e finisata, iar Tatiana este o perfectionista, canta de fiecare data ca si cand ar fi ultima oara. Suntem siguri ca la viitoarea intalnire vom auzi - cantata de ea - povestea statuilor.