Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În ultimul timp, pe Bulevardul Lascăr Catargiu sunt de vânzare mai multe vile, fenomen care nu s-a mai întâmplat de ceva vreme pe piaţa imobiliară. Dacă imobilul din Lascăr Catargiu 8 este estimat la 2,5 
milioane de euro negociabil, imobilul fostei ambasade a statului Chile, de la numărul 39, este de vânzare pentru suma de opt milioane de euro. Despre vila din Piaţa Romană numărul 7 însă nici o noutate.
Lucrările de consolidare şi restaurare ale imobilului din Piaţa Romană numărul 7 ar fi trebuit să înceapă din martie 2007, după aprobarea de DCCPCN-MB prin avizul nr 322/SMI/23.03.2006, care prevedea "demolarea corpului de clădire C2 şi consolidarea, restaurarea şi extinderea corpului de clădire C1", beneficiarul fiind Ruxandra-Ianula Curta. Proiectant a fost S.C. Context Design S.R.L. Trebuie menţionat că pentru acest teren exista încă din anul 2005 un proiect pentru construirea unei clădiri din sticlă, realizat de una dintre cele mai mari firme de arhitectură din ţară. Noua construcţie urma să aibă 5.900 mp, suprafaţa întregii proprietăţi fiind de 903 mp.
În prezent, un paznic împreună cu familia sa locuiesc fără canalizare, fără electricitate, fără căldură în această vilă splendidă din centrul Bucureştiului. Sufrageria de odinioară sau poate biroul profesorului cu lambriuri ştanţate din piele, parchet din lemn din esenţe rare şi plafon casetat din lemn este toaleta acestora.
ZONĂ PROTEJATĂ
Imobilul din Piaţa Romană numărul 7 nu este înscris în lista monumentelor, dar este înconjurat de clădiri-monument precum: Casa Gh. Petraşcu, construită în 1904, Piaţa Romană 5, poziţia 1.892, cod B-II-m-B-19578, Academia de Studii Economice, Piaţa Romană 6, ridicată în 1926, poziţia 1.893 cod B-II-m-B-19579, şi Casa Sabba Ştefănescu, Piaţa Romană 8, construită în 1903, poziţia 1.892, cod B-II-m-B-19578.
Partea de est a pieţei este situată în zona protejată 4, "Magheru, bulevard modernist". Conform legislaţiei patrimoniului, "o întreagă zonă poate fi apreciată drept monument, acel ţesut urban fiind considerat unicat, iar fondul său construit are o valoare arhitecturală ridicată. Gradul de protecţie al acestor zone este maxim, protejându-se valorile arhitectural-urbanistice, istorice şi de mediu în ansamblul lor".
DE CE NU A FOST CLASATĂ CLĂDIREA?
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (INMI) a considerat însă că protejarea imobilului în cauză nu se realizează eficient, doar prin considerarea acestuia ca parte a ansamblului monument-istoric, astfel, prin cererea din 22 noiembrie 2007, adresată Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a municipiului Bucureşti (DCCPCN-MB) şi Direcţiei Generale a Patrimoniului Cultural a Ministerului Culturii şi Cultelor, transmitea referatul de specialitate privind clasarea în regim de urgenţă a imobilului din Piaţa Romană nr 7.
Direcţia Generală Patrimoniu Cultural Naţional din cadrul MCC răspunde cererii INMI, trimiţând DCCPCN-MB, în data de 22 ianuarie 2008, următoarea cerere: "Acest imobil edificat la începutul secolului XX prezintă certe valori istorice, arhitecturale şi urbanistice, fiind reprezentative pentru arhitectura academistă; vă rugăm să dispuneţi verificarea situaţiei şi, după caz, să declanşaţi procedura de clasare/clasare de urgenţă a acestora.
Citește pe Antena3.ro
Deşi legislaţia stabileşte un termen de 3 zile de la depunerea cererii pentru constatarea stării şi declanşarea procedurii, de atunci au trecut doi ani. Timp în care INMI a mai trimis două cereri, nr 571 din 9 mai 2008 şi nr 1.367 din 8 septembrie 2009, către DCCPCN-MB, Direcţia Generală a Patrimoniului Cultural a Ministerului Culturii, Primăria Sectorului 1 şi Comisia Naţională a Monumentelor. Deşi sunt exemple precum: Aviatorilor 8, Maria Rosetti 38, Visarion 8 şi lista poate continua, cererile de clasare a imobilului din Piaţa Romană numărul 7, din 2007, 2008, 2009 trimise către DCCPCN-MB, cât şi Ministerului Culturii şi Cultelor nu au fost finalizate conform solicitării INMI.
În acest timp, vila din Piaţa Romană nr 7 se află "în proces de degradare progresivă şi accelerată prin metodele deja bine cunoscute, uşa de la intrare larg deschisă, scările intrării devastate, fără curent, canalizare, geamuri sparte, tâmplăria în curs de distrugere. Modelul Visarion 8, de neprotecţie individuală a clădirilor din zonele în ansamblu denumite protejate în legislaţia în vigoare, se extinde cu succes", scrie în cererea INMI. Conform studiului istoric făcut de INMI în 2007, "starea generală era bună, dar în curs de demolare", de aceea se propunea "restaurarea integrală a clădirii, cerând clasarea imobilului ca monument B, categorie II, întrucât are valoare arhitecturală medie, valoare memorială mare şi valoare de reprezentativitate medie".
PIAŢA ROMANĂ
Reper al Bucureştiului, această piaţă a fost amenajată prin reglementările speciale de construire din 1897, iar cele 6 clădiri sunt retrase 4 m. de la alinierea străzii, înălţimea lor fiind între 8-12 m. Regulamentul ulterior din 1912 convenea că pentru clădirile din Piaţa Lascăr Catargiu, actuală Piaţa Romană, se menţinea vechiul regulament. Orice intervenţie contemporană ar trebui să urmeze cele câteva reguli urbanistice fixate la sfârşitul secolului XIX. Specula de terenuri din centrul oraşului de azi nu ţine însă cont de aceste detalii.
Clădirea situată pe latura de est a pieţei este mai puţin înaltă decât vecinătăţile realizate ulterior, precum sediul A.S.E., dar formează o "entitate unitară cu cea de la numărul 8, din aceeaşi perioadă".
Din dosarul 211/1898 de la Arhivele Naţionale, fondul PMB, aflăm că terenurile din această zonă făceau parte din fosta moşie a generalului Băicoianu şi a doamnei Schina, cumpărată de Primăria Bucureştiului la sfârşitul secolului XIX pentru trasarea unei artere nord-sud menită să descarce o parte din circulaţia Căii Victoria şi să atragă o parte din comerţ. Primul tronson al Bulevardului Piaţa Victoriei-Piaţa Romană a fost tăiat în anul 1895, iar cel următor, între Piaţa Romană şi Strada C.A. Rosetti, în 1906. Lăţimea bulevardului a fost stabilită la 40 m, iar raza pieţei la 50 m.
Această parcelă a fost foarte disputată, fiind scoasă la licitaţie prima dată la 3 noiembrie 1897, iar până la 12 iunie 1902 "s-au ţinut 17 licitaţiuni", fiind vândută de-abia în 1908. "La 8 dintre ele s-au prezentat amatori, la 9 nu s-au mai prezentat." Parcela E a fost prima dată atribuită, în 20 martie 1898, lui Em. N. Lahovary, care a supralicitat cu 5% peste preţul propus de Primărie. Din suprafaţa iniţială de 1.786.60 mp s-au vândut lui Saba Ştefănescu, pe 20 martie 1898, 886 mp, cu suma de 75.50 lei/mp.
Preţul cel mai mare pentru parcela E a fost oferit de domnul Lahovary, care în 1900 îşi adjudecase cu 65.50 lei/mp. Dar şi această ajudecare definitivă a fost suspendată din cauza unor studii pentru deschiderea de către Primărie a unei străzi, care ar fi trebuit să treacă prin acel teren. La 28 iunie 1900, Consiliul Comunal a decis să respingă proiectul pentru deschiderea unei noi străzi, iar parcela a fost scoasă din nou la licitaţie.
Prin actul de vânzare numărul 40.10.602 din 18 octombrie 1908, doctorul Nanu Muscel devenea proprietarul celor 903 mp, plătind 68.50 lei/mp. Contractul stipula că "cumpărătorul putea plăti în patru rate anuale, timp de 3 ani, însă Primăria putea anula vânzarea, dacă acesta nu plătea sau întârzia plata, fără nici un drept din partea cumpărătorului, acesta pierzând ratele deja achitate, conform votului Consiliului din 10 ianuarie 1897.
Cumpărătorul era obligat să clădească şi să aibă construcţiunea terminată la roşu cu învelitoare în timp de patru ani, dacă nu, conform votului Consiliului din 10 ianuarie 1897, trebuia să plătească încă jumătate din preţul terenului. De asemenea, cumpărătorul putea vinde numai după ce achita toate ratele".
Parcela avea iniţial deschidere doar la Piaţa Romană, până în 1927-1928, când a fost trasată Strada Stansislas Cihoschi.
LA BELLE EPOQUE
Vila doctorului Nanu Muscel era o locuinţă unifamilială, construită între 1908-1909. "Această reşedinţă se înscrie între locuinţele tip hotel, mult gustate de burghezia şi artistocraţia epocii. Stilistic aparţine curentului neoromantic, cu anumite influenţe artnouveau. În stilul Louis XV, faţadele sunt subliniate prin pilaştri ionici, cu o friză ornamentată cu rozete şi palmete, continuată de o cornişă cu denticuli.
Învelitoarea şi lucarnele mansardei au fost executate din tablă de aramă bogat decorate. Scările din marmură de la intrare sunt dispuse elipsoidal, copertina e în formă de scoică, din fier forjat, şi o uşă din lemn cu geamuri şi feronerie. Deasupra intrării este un grup statuar alcătuit din "doi putti cu mişcări naturale, frunze de laur şi ghirlande încadrează câte un mănunchi de obiecte simbolice: o vioară, un arcuş, o tolbă de săgeţi", scrie arhitectul Dan Ionescu în studiul INMI.
În holul de onoare al parterului "este o uşă în două canaturi. De o parte şi de alta sunt câte două încăperi, accesibile prin câte un gol prevăzut fiecare cu câte două canaturi. O parte din uşi păstrau şildurile originare. Cele două încăperi din dreapta comunică printr-o deschidere tratată monumental. Capetele deschiderii au câte o coloană angajată în stucco-marmură, în tonuri de roşu aprins cu accente în aur. Sobele înalte, din faianţă, sunt dispuse la 45 faţă de colţ", continuă arh. Dan Ionescu.
Una din încăperi are un tavan decorat cu panouri sculptate din lemn de mahon, încadrate în ramă perimetrală din stucatură şi lambriuri din piele ştanţată.
"Scara de onoare este amplasată simetric faţă de intrarea principală, fiind dispusă în axul longitudinal al holului. Între hol şi casa scării este câte un glasvand cu geamuri de cristal, precedat de o deschidere tratată monumental, similar aceleia dintre cele două camere amintite mai sus. Coloanele angajate sunt de ordin ionic.
Scara de onoare este integral din lemn de stejar de cea mai bună calitate. După cum spunea Alexandru Palelogu, "în casele boiereşti, indiferent de rangul acelei familii, scările nu se făceau decât din lemn, numai parveniţii îşi făceau scări din marmură în interior". Balustrada este din fier forjat, elementele vegetale fiind abundent distribuite.
La etaj se repetă aceeaşi compartimentare a spaţiilor: un hol median având de o parte şi de alta câte două încăperi. Fiecare încăpere are o uşă cu două canaturi, croite la fel. Tavanele sunt subliniate prin profile discrete liniare din stuc. Singura decoraţie ce brodează casa scării este un bandou ce îi urmăreşte traseul circular. Accesul la mansardă se face numai pe scara de serviciu. De altfel, există un pod amenajat în restul spaţiului, inclusiv deasupra mansardei", scrie în studiul întocmit de arhitectul Dan Ionescu pentru INMI.
CLĂDIREA DEMOLATĂ
În 1928, doctorul Nanu îi dona soţiei o porţiune neconstruită din proprietatea din Piaţa Lascăr Catargiu numărul 4, actual Piaţa Romană numărul 7, pe care s-a construit în acelaşi an un imobil nou. Din dosarul 227/1928 aflăm că arhitectul a fost I.D. Enescu, iar clădirea din zidărie masivă, cu o suprafaţă de 203 mp, avea subsol, parter şi două etaje, fiind acoperită cu tablă. Parterul şi cele două etaje aveau intrări separate. Fiecare nivel avea un birou, un salon, o sufragerie şi un dormitor dispuse în jurul unui hol central şi, apoi, pe un coridor, baia, water-closetul, bucătăria şi camera servitorilor. Valoarea construcţiei era estimată la 2.500.000 lei.
DUPĂ RĂZBOI
După moartea doctorului Ion Nanu Muscel, în anul 1938, soţia sa a continuat să locuiască în reşedinţa din Piaţa Lascăr Catargiu nr 4, actuală Piaţa Romană nr 7, avându-l în curatelă pe Ioan Nanu Muscel şi închirând apartamentele din imobilul de două etaje din Strada Cihoschi. În 1947, Mathilda Nanu Muscel a închiriat Ambasadei Poloniei clădirea din Strada Cihoschi numărul 3, deşi Academia de Studii Economice insista asupra rechiziţionării imobilului măcar începând din anul universitar 1948-1949, pentru a fi folosit pentru nevoile şcolii.
Îngrijorată de aceste zvonuri de rechiziţionare, pe 9 aprilie 1947, Mathilda Nanu Muscel a făcut o ofertă pentru a dona clădirea dinspre Strada Stansislas Cihoschi numărul 3. Această donaţie implica dreptul de folosinţă în timpul vieţii pentru Mathilda şi Ioan Nanu Muscel, aflat în curatela acesteia, a unui apartament din imobilul din Strada Cihoschi, folosinţă exclusivă a imobilului din Piaţa Lascăr Catargiu nr 4, actual Piaţa Romană nr 7, şi o rentă viageră în valoare de 22.000 lei lunar, acordaţi, după moartea Mathildei, lui Ioan Nanu Muscel până la moartea acestuia.
"Ministerul nu a fost de acord iniţial, apoi a acceptat această donaţie, care din păcate nu s-a mai perfectat", afirmă rectorul Academiei de Studii Economice, prof. univ. dr Ion Gh. Roşca. Cert este că în 1948 funcţionau două facultăţi în clădirea dinspre Stanislas Cihoschi. În 1954, clădirea din Piaţa Romană numărul 4, actual 7, era sediul Institutului de Cercetări Economice al Academiei R.P.R, iar în corpul dinspre Cihoschi săli de seminarii.
ION NANU-MUSCEL (1862-1938)
A fost un renumit profesor de practică medicală timp de 30 de ani la Universitatea de medicină din Bucureşti, senator, doctor la Spitalul Filantropia şi apoi la Colţea, timp de 36 de ani, şi preşedinte al Societăţii Medicale a spitalelor din Bucureşti.
S-a născut la Câmpulung. Părinţii, Ghiţă Nanu şi Zoe, născută Enache Hristudor, au avut şase copii, din care au trăit patru: Ion Nanu, renumit clinician, Costică Nanu, care a fost medicul Teatrului Naţional din Bucureşti, poetul Dimitrie Nanu şi Maria Nanu, căsătorită cu inginerul silvic Milan Tănăsescu Moşandrei.
Şi-a făcut studiile la clinica medicală a Spitalului Colţea, apoi, între 1885-1889, la Paris, unde a fost extern al spitalelor între 1887-1891. La întoarcerea în Bucureşti nu a putut obţine un post corespunzător din cauza unor intrigi. De aceea se retrage la Câmpulung, unde a fost profesor de igienă la Şcoala Normală "Carol I". Din 1899 lucrează ca medic primar la Filantropia, apoi, din 1906, conduce această clinică medicală.
Bun prieten cu chirurgul Thoma Ionescu, fratele omului politic Take Ionescu, intră în Partidul Conservator, fiind ales "senator" în repetate rânduri.
Medic în timpul războiului, din 1919 a preluat conducerea clinicii de la Colţea, cea mai importantă din ţară, de unde a ieşit la pensie în 1936.
În amintirile lor, colaboratorii spuneau că acesta "cu greu se putea despărţi de spital, iar modestia şi punctualitatea lui erau bine cunoscute. Elevii săi vorbeau despre modul delicat şi meticulos de a examina bolnavii şi despre "meşteşugul său de a cunoaşte şi a vindeca boala, cu toate greutăţile şi bucuriile medicinei".
Pe casa în care a trăit 30 de ani nu există măcar o placă memorială care să amintească de doctorul Ioan Nanu Muscel.
