Alecsandri, "îngropat" la Mirceşti

A fost poet, dramaturg, folclorist, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc. Autorităţile, prea puţin impresionate de personalitatea lui Vasile Alecsandri, i-au îngropat trecutul, renunţând la casele de la Bacău şi Iaşi. Bardul mai poate fi găsit doar la Mirceşti, acolo unde este îngropat.

Casa din Bacău, care a aparţinut familiei poetului, stă să cadă, după ce a fost vândută, iar cea din Iaşi pare a avea aceeaşi soartă. Clădirea din centrul târgului moldav, care adăpostea Muzeul Teatrului, a fost revendicată, câştigată de fostul proprietar şi dată fără nici o zbatere de conducerea Muzeului Literaturii din Iaşi, pe motiv că nu sunt bani de chirie.

Familia Alecsandri deţinea moşii la Mirceşti, în Iaşi, dar şi case în Bacău, după cum notează George Călinescu în "Istoria literaturii române".

"Una dintre cele mai clare consemnări referitoare la proprietăţile familiei Alecsandri în Bacău este datată 28 martie 1867, când arhitectul-şef al urbei, M. Climescu schiţează «Locul domnului Vasile Alecsandri»", spune Ioan Dănilă, unul dintre fondatorii Fundaţiei Naţionale "Vasile Alecsandri". "Locul domnului Vasile Alecsandri - tatăl poetului" cuprinde şi casa din centrul Bacăului, înregistrată drept obiect de patrimoniu cultural naţional încă din 1980, şi care se mai ţine doar în câteva bârne.

ŞCOALĂ PROFESIONALĂ, GRĂDINIŢĂ
Casa a fost la un moment dat a familiei Rosetti-Tescanu, iar apoi a intrat în proprietatea generalului Dragomir Badiu - om de cultură, erou în primul război mondial, medic oftalmolog. "În perioada interbelică, generalul Badiu a organizat acolo Casa de sfat şi cetire «Vasile Alecsandri», unde se recitau poezii, aşa ca la un cenaclu", povesteşte Ioan Dănilă. Ulterior, casa a fost naţionalizată, iar fiica generalului, Florica Urziceanu, a fost obligată să părăsească locul. Clădirea a folosit drept şcoală profesională, şcoală de partid, iar după 1989 a fost grădiniţă.

"În anii '80, Florica Urziceanu a trimis o scrisoare Primăriei Bacău, prin care se arăta încântată că există perspectiva ca în respectiva casă să se organizeze un muzeu. După 1989, însă, s-a răzgândit", îşi aminteşte cu tristeţe profesorul Dănilă, care încearcă de 20 de ani să transforme casa în muzeu.

AUTORITĂŢILE ASCULTĂ ŞI TAC
În 1990, la sărbătorirea centenarului poetului, a fost pusă placa memorială pe clădire. "Dacă nu puneam placa memorială atunci, casa ar fi fost demolată de o mie de ori", crede profesorul universitar, care spune că timp de circa doi ani a împărţit încăperile cu Grădiniţa nr. 16. În trei dintre camere erau organizate expoziţii şi în restul erau clase.

"Am mers aşa până în 1992, când familia Urziceanu a trimis o scrisoare Primăriei, prin care se dezicea de scrisoarea precedentă şi cerea să i se dea dreptul de proprietate asupra acestei case. I-am dat în judecată, şi pentru prima dată în viaţa mea am mers la tribunal", adaugă Ioan Dănilă. A pierdut proces după proces.

Între timp a luat legătura cu Consiliul Local, dar după mai multe audienţe la Primărie şi la Ministerul Culturii, nu s-a întâmplat nimic.

CASA-MONUMENT, VĂNDUTĂ PE ŞEST
Între timp, în iulie 2000, fiica Floricăi Urziceanu a vândut casa firmei româno-italiene SC Infoterra SRL Bacău, deşi era o casă monument istoric.
Abia într-o şedinţă din 2007, Consiliul Local Bacău a aprobat achiziţionarea clădirii. "Urma ca cineva din partea Primăriei să ia legătura cu proprietarul, să vadă care este suma. Acest lucru nu s-a întâmplat nici până azi, iar patronul italian cere acum în jur de 3 miliarde de lei vechi", spune Ioan Dănilă.

După 20 de ani de procese, audienţe şi drumuri bătute, profesorul a obţinut ca Universitatea din Bacău, unde predă, să primească numele de Vasile Alecsandri şi a înfiinţat, împreună cu alţi băcăuani, Fundaţia Naţională "Vasile Alecsandri". "Acum există o portiţă, de a obţine banii pentru achiziţionarea casei de la Ministerul Educaţiei. Vrem să facem în anexa casei un centru de cercetare, iar casa să aibă destinaţie de muzeu", spune cu un optimism devastator Ioan Dănilă.

Dacă banii vor fi obţinuţi, casa va fi demolată şi reconstruită după vechiul model, acum aflându-se într-o stare avansată de degradare. Pentru amenajare, profesorul speră să primească finanţare de la Agenţia de Dezvoltare Nord-Est.

O CHIRIE PREA MARE
În ceea ce priveşte fosta casă a familiei Alecsandri din Iaşi, în care a copilărit Vasile Alecsandri şi care a fost până în 2007 Muzeul Teatrului, aceasta a fost retrocedată fostului proprietar. Carol Theitler a obţinut clădirea în care a funcţionat primul Muzeu al Teatrului din România în urmă cu doi ani, după ce s-a stabilit, prin dispoziţia Consiliului Judeţean Iaşi, din februarie 2007, retrocedarea în natură a celor 1.100 de metri pătraţi. Din aceeaşi dispoziţie reiese că Muzeul Teatrului ar fi putut rămâne în acel sediu până în 2010, pentru că noul proprietar avea obligaţia să menţină destinaţia actuală a imobilului pentru trei ani de la data emiterii dispoziţiei.

Directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi, dr Dan Jumară, spune însă că, pentru ca Muzeul Teatrului românesc să fiinţeze în continuare în casa Alecsandri, ar fi trebuit să plătească o chirie prea mare.






"A trebuit să eliberăm sediul retrocedat şi colecţia de obiecte valoroase din unicul, la nivel naţional, Muzeu al teatrului românesc a trebuit să fie mutată cu totul în Muzeul «M. Eminescu», la etajul întâi al clădirii. În alt loc nu aveam unde să îl ducem, că nu dispunem de spaţii excedentare. Am făcut în aşa fel încât am înghesuit la parter tot ce aveam legat de Eminescu, profitând de faptul că parterul era ocupat de artă plastică de inspiraţie eminesciană. Aşa că am adus şi vitrinele şi unele obiecte care au aparţinut poetului. Aşa s-a ajuns la situaţia ca două muzee să fie reduse la jumătate, doar pentru faptul că cineva a revendicat şi câştigat clădirea unicului muzeu de teatru din România. Şi statul, sărac, nefiind în stare să ajute muzeul să plătească chiria, l-a lăsat în plata Domnului. Vitregiţi au ajuns toţi românii, în principal consumatorii de literatură", spune dr Dan Jumară.

DOUĂ MUZEE ÎN UNUL
În 1976, în fosta casă a lui Alecsandri, de pe strada cu acelaşi nume, a fost deschis Muzeul Teatrului. Cei care vizitau muzeul se arătau încântaţi de trusele de machiaj ca nişte acuarele părăsite, cu culorile spălăcite sau se veseleau la vederea evantaiului de fiţe al coanei Chiriţa, ori a trusei de recuzită a regretatului Matei Millo. Rochiile înfoiate, cuferele largi, ori chitara solistă, folosită pe scenă de fiece dublură sau actoraş umil de mai ieri, stârneau hazul copilaşilor.

Din păcate, doar puţine dintre aceste obiecte din Muzeul Teatrului au fost expuse îngrămădit în Muzeul "Mihai Eminescu" din Iaşi. Practic, exponate ce marchează etape din istoria teatrului românesc sunt la etajul I al Muzeului "Eminescu", dar mai ales în cutii, în depozit. La casa de pe Strada Vasile Alecsandri nr. 5 a rămas doar un afiş pe uşă, pe care scrie "reparaţii". La nesfârşit.

CONACUL DE IERI ŞI DE ASTĂZI
La Mirceşti şi-a scris Alecsandri cele mai multe dintre operele sale. Era locul lui de suflet. Aici îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei, se odihnea după periplurile lungi în străinătate, îşi regăsea liniştea în vremurile tulburi. Aici se bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor şi a folclorului local.

"Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite.

Mă simt ca-n tron la mine acasă. Aspir aerul până în fundul plămânilor, urmăresc cu ochii triunghiurile berzelor ce brăzdează albastrul cerului, până se pierd la orizon. (...) Aici totul e înţesat de amintiri ce-mi sunt scumpe şi mă simt cu atât mai bine cu cât am scăpat de marele pustiu al Parisului şi de ignobilul iad al hotelului Pherichydes. Calmul cel mai desăvârşit mă-mpresoară cu o dulce bunăstare şi ambianţa aceasta cu care sunt obicinuit îmi creează o atmosferă prielnică în care simt plutind strofele poetice", îi scria poetul prietenului său, Ion Ghica, la 17 septembrie 1885.

ÎN BEZNĂ
Astăzi, conacul de la Mirceşti este cufundat în tăcere. Nu se aude decât glasul vântului în frunzele copacilor bătrâni. Nici urmă de ex-robii de altădat, de câini sau de cai. Doar o supraveghetoare a casei memoriale iese în prag. Apoi dispare s-o cheme pe muzeografă.

Din spatele unei uşi vechi, un puşti blonduţ se uită la noi. Mişcă perdeaua, clanţa, se strâmbă şi se hlizeşte. Are chef de joacă. Doar el mai aminteşte de spiritul solar al lui Alecsandri. Camerele muzeului, lăsate în beznă de o defecţiune pe care compania de electricitate nu se grăbeşte s-o repare, sunt reci.
E greu să ţi-l imaginezi pe veselul Alecsandri trăind aici.

O reproducere a vechiului conac de la Mirceşti, în care a copilărit poetul şi din balconul căruia a anunţat dezrobirea ţiga-nilor - distrus prin anii '80 de cei veniţi, chipurile, să-l refacă -, o altă reproducere a teatrului vechi din Iaşi al cărui prim-director a fost Alecsandri, valiza de călătorii şi cea de scrisori - pe care oamenii de la moşie o duceau în fiecare dimineaţă la gară pentru a-i aduce conaşului corepondenţa, masa rotundă din salonul de oaspeţi în jurul căreia, se pare, au stat Kogălniceanu, Cuza, Negri şi alte figuri importante ale epocii, fotografii de familie, un samovar, patul poetului, cărţile, biroul, divanul turcesc primit de la prietenul său, Ion Ghica, şi alte obiecte care au aparţinut familiei, ne sunt prezentate pe repede-înainte de muzeografa Indira Spătaru.





Nu aflăm nimic nou despre Alecsandri. Poetul, prozatorul, creatorul de teatru, omul politic, îndrăgostitul, tatăl de familie s-a rătăcit pe undeva printre aceste obiecte.

VARZA CONAŞULUI
Ieşim la lumina soarelui şi mergem la mormântul poetului, aflat într-o capelă în curte. Apoi urcăm trei trepte şi mergem pe o alee de pământ, printre copaci. La capătul ei, alte trepte. Muzeografa nu ne poate lămuri ce-i cu acest drumeag...

În spatele casei dăm peste un localnic care sapă varza. Lângă varză, câteva rânduri de porumb şi alte culturi. O fi varza lui Alecsandri?! Se poate spune şi aşa. "L-am lăsat pe un om din sat să-şi facă grădină aici, că-i păcat să stea terenul nefolosit", ne lămureşte Indira Spătaru.

Dacă ignorăm culturile din fundul curţii şi perdelele "comuniste" de la geamuri care, fără doar şi poate, nu sunt de pe vremea poetului, Mirceştiul arată bine: un conac destul de bine întreţinut, iarbă, copaci umbroşi. Ieşim în uliţă. Satul pare adormit, toropit de căldura de iulie. Numai într-o curte mare şi umbroasă - a şcolii pare-se, e larmă mare. Câţiva copii aleargă, bat mingea, se dau într-un leagăn improvizat într-un copac bătrân. Vorbesc tare, ţipă, râd. Parcă îi regăsim în jocul lor pe micul Vasile şi pe tovarăşul său, Porojan, neobosiţi la "puia-gaia", la "poarca", la "ţârca", dându-se de-a rostogolul, înălţând zmee sau jucându-se în puf.

 

Zilele Bardului de la Mirceşti
Soarele neiertător bătea în poarta satului. Scena, pe care dansa, onor conului Alecsandri, solista de muzică populară, era o imensă vâlvătaie. A fost sărbătoare la Mirceşti. Anul acesta a fost prima oară când Zilele Alecsandri au coincis cu Zilele comunei Mirceşti, la 21 iunie.

Sătenii s-au prins în joc admirând "artificiile", au intrat să vadă casa poetului, au ascultat muzică populară şi au bătut ţărâna pe care a călcat conu' Alecsandri. În curtea poetului a fost sărbătoare mare. A sosit cuconet şi domnişori de la Iaşi, poeţi, pentru a-l sărbători pe Bardul de la Mirceşti. Au fost prezenţi şi poetul Horia Zilieru, actorul Dionisie Vitcu, care a rostit poezia Ginta latină. A venit şi un poet chilian, de la Universitatea ieşeană, precum şi o englezoaică pasionată de Alecsandri. După ce s-au rostit poezii, copiii de la şcolile din comună au susţinut un program.

"Sub stejarul secular s-a improvizat o scenă. Câştigul sătenilor şi al tuturor celor prezenţi este de natură spirituală. Este o încântare această sărbătoare pentru populaţia din Mirceşti şi zonele aferente, inclusiv Iaşul. Să nu uităm că numele lui Alecsandri se leagă de Teatrul Naţional şi de aceea participarea lui Dionisie Vitcu este o încântare", spune muzeograful Indira Spătaru.

"Fără Vasile Alecsandri poate că n-ar fi existat Caragiale. Aici este o luncă oarecare, ce dintr-odată a devenit lunca în care a trăit fondatorul dramaturgiei româneşti.
Şi este bine ca într-un sat ca Mirceşti să vină lumea să asculte poezie de Zilele Alecsandri şi ale comunei", este de părere poetul Horia Zilieru.
• Cristinel C. Popa

 

Vasile Porojan şi eliberarea ţiganilor
A avut o copilărie fericită, aşa cum i-a fost, de altfel, întreaga viaţă. Tovarăşul său de copilărie era Vasile Porojan, unul dintre robii familiei. Se jucau în arşice, ori aruncau pietre pe deasupra Bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească, îşi amintea poetul în 1880, la moartea lui Porojan.

Făceau arce de nuiele cu săgeţi de şindrilă, înălţau zmeie poleite, iar Porojan vâna cu praştia zmeele străine. Părintelui Gherman, întâiul dascăl al lui Alecsandri, i-au zugrăvit "cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi mustăţile". Cei doi au fost despărţiţi de plecarea cuconaşului la studii. După moartea părinţilor săi, i-a eliberat pe toţi robii. "Laia" a plecat a doua zi cu tot avutul. 

S-au oprit la cea dintâi crâşmă, ca să celebreze noua poziţie socială, apoi la a doua, să închine în cinstea conaşului, şi tot aşa, până şi-au băut şi căciulile. După şase luni s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, şi au căzut în genunchi să fie primiţi iar robi. Porojan nu le împărtăşise soarta. El se stabilise pitar la Piatra. După mulţi ani s-a întors la Mirceşti, desculţ, să-l roage pe Alecsandri să-l primească pitar, "zicând că voieşte să moară unde s-a născut".

A fost îmbrăcat, i s-a stabilit o leafă bună, a primit o odaie. Însă după două zile s-a făcut nevăzut cu un cal al vătavului. "De-atunci l-am mai întâlnit o singură dată la Peatră, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre pământ de aspra mână a bătrâneţei şi dezgustat de lume", rememora Alecsandri în 1880.

 

 

Elena Negri - o iubire galbenă
"Tot ceea ce priveşte viaţa unui autor este interesant", scria Alecsandri.
De aceea ne vom apleca şi asupra iubirilor sale. În tinereţe a fost îndrăgostit de Elena Negri, sora lui Costache Negri, unul dintre prietenii săi. De cum a cunoscut-o, a fost vrăjit: "Elena, demon spiritual, încântător, zeflemist, figură maliţioasă şi plină de graţie, fire înzestrată, generoasă, sensibilă, inimă îngerească, imaginaţie încântătoare şi vie". Elena era măritată. Dar a divorţat.

"Elena era tuberculoasă şi liberă, condiţii satisfăcând romantismul şi spiritual de independenţă al poetului", scrie George Călinescu în "Istoria literaturii".

Tatăl poetului nu a fost încântat de însoţirea fiului cu o femeie bolnavă. Alecsandri îşi păcăleşte însă părintele, spunându-i că pleacă în voiaj în Orient, dar călătoreşte prin Turcia şi mai apoi în Italia, pentru a o întâlni pe Elena, povesteşte Al. Piru. La sfârşitul lui aprilie 1847, Alecsandri, împreună cu Costache Negri, Kogălniceanu şi Bălcescu, se îmbarcă pe un vas francez, ca s-o ducă pe muribundă în ţară. Elena moare la 4 mai pe vapor şi e înmormântată la Constantinopol.

 

Iaşii la 1844
"Pe coastele unor dealuri mici ce se întind pe malurile Bahluiului şi în faţa altor dealuri acoperite cu păduri şi cu vii romantice, el (n.r. - călătorul) vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, şi de turnuri bisericeşti ce răsar printre ele ca nişte catarguri nalte într-un port", nota Vasile Alecsandri într-o aşa-zisă scrisoare adresată "dlui M. Cogălniceanu", la 1844.

"Întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, şi oraşul întreg, înşirându-se în amfiteatru deasupra frumosului şes al Bahluiului, înformează un tablou original şi minunat cu zidurile sale albe, cu mulţimea sa de acoperăminte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui şi în sfârşit cu tot farmecul unei poliţii ce are două feţe, una orientală şi alta europienească", continuă poetul. În 1844, spiritul european începuse să se simtă tot mai pregnant pe străzile urbei care, în urmă cu câţiva ani, avea o "fizionomie" mai mult orientală.

 

"Sunt născut în Bacău, la 1821"
Locul şi anul venirii pe lume a poetului sunt încă puse sub semnul întrebării. "Există şi o versiune romanţată despre naşterea poetului, cum că ar fi venit pe lume într-o căruţă, pe drumul de la Bacău spre Târgu Ocna. (Ioan Dănilă)". Chiar poetul scrie, însă, în cartea "Suvenire din viaţa mea. Notă", datată Mirceşti, 1856: "Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova".

La scurt timp după naşterea poetului, familia Alecsandri se mută însă din Bacău la Iaşi. Preocupat de ideea de Unire, este numit în 1858 ministru de Externe (provizoriu), aflându-se chiar pe lista persoanelor luate în calcul pentru scaunul de domnitor. După alegerea lui Cuza, primeşte titlul definitiv de ministru de Externe. Ulterior, e trimis ambasador la Paris.
În 1878 se întoarce la Mirceşti.
Moare la 22 august 1890, la Mirceşti, de cancer hepatic şi pulmonar.

"Spiritele au început a să dezvăli la razele civilizaţiei, iar hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte a Europei; şlicul s-au închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roşii şi galbine au dat pasul încălţămintelor de vax; casele au început să se împodobească cu ferestre largi, balcoane şi coloane"
V. Alecsandri

"Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere"
V. Alecsandri

"Tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite. Mă simt ca-n tron la mine acasă"
V. Alecsandri