Casa criticului, "sfâşiată" în două de comunişti

Mergem pe drumul Sucevei, de la Colegiul Naţional "Nicu Gane" din Fălticeni mai la vale, în căutarea casei memoriale Eugen Lovinescu. O zărim: o casă albă, boierească, exact cum o ştiam din fotografii. Grăbim pasul, dăm să intrăm, numai că în faţa porţii stă un bărbat bine făcut, pe aleea din incintă este o maşină cu portbagajul deschis.

Aici nu-i muzeu. Deşi seamănă. Bărbatul solid ne cercetează cu privirea. Debusolaţi, dăm să plecăm când, pe sub crengile unui copac din grădină, zărim o placă de marmură pe zid: "Aici a locuit Eugen Lovinescu". "Eu sunt al doilea proprietar al casei, după naţionalizare", ne lămureşte bărbatul, fără nici o altă introducere. Îl cheamă Dumitru Zetu. Şi este proprietarul unei jumătăţi din casa lui Eugen Lovinescu. Cealaltă jumătate aparţine familiei Mierlă. Casă memorială? Muzeu? Nici gând! Nu a fost niciodată! Însă nu-l deranjează să intrăm în curte, să aruncăm o privire şi să facem fotografii.

ZESTREA LOVINEŞTILOR
În urmă cu aproape 100 de ani, pe Strada Sucevei, Lovineştii deţineau mai multe clădiri, în care au trăit Horia şi Vasile Lovinescu, Eugen Lovinescu, Anton Holban. Acum, casa lui Holban este poveste. Deşi monument istoric, a fost rasă de pe faţa pământului de proprietarul care, după vreo 10 ani de judecată, a scăpat basma curată şi-şi face acum o vilă, după cum ne spune Constantin Zetu, fiul lui Dumitru Zetu.

Clădirea în care au copilărit Horia şi Vasile Lovinescu, nepoţii lui Eugen, a fost donată în 1970 oraşului Fălticeni şi este acum sediul Galeriei Oamenilor de Seamă. Iar casa în care a locuit Eugen Lovinescu este proprietatea familiei Zetu.

"După plecarea lui Eugen Lovinescu la Bucureşti, deşi casa era a lui, din '47 până în '64 a fost internat pentru elevi, apoi a mai funcţionat o şcoală profesională câteva luni, dar ulterior a stat nelocuită, în paragină. În 1981, Monica Lovinescu, printr-un mandatar de la Bucureşti, a înstrăinat casa către un unchi al mamei, Casian Neculai", povesteşte Constantin Zetu. După ce a renovat casa, în 1984, comuniştii l-au obligat să vândă o parte.

"Unchiul trăia numai cu soţia în 12 camere, nu aveau copii, erau singuri. A venit ilicitul, i-au confiscat de la CEC vreo 200.000 de lei, iar cei de la partid i-au băgat chiriaşi o cohortă de ţigani ca să îl termine. După un an, unchiul s-a simţit obligat să vândă jumătate de casă ca să scape", spune Constantin.

Atât unchiul, cât şi familia Zetu au avut grijă de casă. Clădirea, monument istoric, îi scuteşte de plata taxelor şi a impozitelor, dar îi şi obligă să nu modifice nimic la aceasta. "Fiind casă memorială, nu te atingi de ea cu nimic. Cea mai mică amendă este de 100 de milioane. Am vrut să schimbăm uşa de la intrare, să punem de termopan, dar nu ne-au lăsat", adaugă Constantin Zetu. Doar scările de la intrare au fost modificate. "Cei de la Suceava", cu monumentele, le-au spus să stea liniştiţi, că "alţii au ras case din temelii şi nu s-a întâmplat nimic".

NĂSCUT ÎN CASA ŞCOLII
Clădirea în care locuieşte acum familia Zetu a fost cumpărată de tatăl lui Eugen Lovinescu după naşterea acestuia. "Eugen Lovinescu s-a născut de fapt în şcoală, în vechea clădire a gimnaziului Alecu Donici, care este acum în incinta Liceului «Nicu Gane». Vasile T. Lovinescu, tatăl lui Eugen, era directorul gimnaziului, iar directorii locuiau în şcoală", spune Adrian Cocârţă, muzeograf la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni. Ulterior, Vasile T. Lovinescu şi-a cumpărat o casă.

Placa memorială, singura care mai face dovada faptului că prin acea casă a trecut Eugen Lovinescu, a fost pusă în iulie 1993, când se împlineau 50 de ani de la moartea criticului literar.

Chiar dacă în Fălticeniul atât de prolific pentru scrierile lui Eugen Lovinescu nu s-a realizat o casă memorială, în schimb, clădirea din Bucureşti, în care s-a organizat Cenaclul Sburătorul, este acum un centru cultural. Casa, situată vizavi de Facultatea de Drept, pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, a fost donată în anul 2000 de Monica Lovinescu Fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acesteia în circuitul cultural bucureştean.


Amintirile lui Sadoveanu
Eugen Lovinescu şi Mihail Sadoveanu au fost colegi la gimnaziul din Fălticeni. Până-n anul III, când Sadoveanu, corigent la latină, greacă şi matematică, a rămas repetent. "Ceahlăul" îl evocă pe Eugen în "Anii de ucenicie": "De pe când era «cuconaş», în clasa întâia la gimnaziul «Alecu Donici», ne informa că se hrăneşte numai cu prăjituri. Îşi pipăia cu o satisfacţie precoce hainele, îndemnându-ne să ne încredinţăm şi noi că stofa e «lână-n lână». Cuminte ca o duducă, îşi vedea numai de bucoavne şi nu ieşea niciodată la zburdălniciunile noastre, la oină şi la haiducie. Nu coborâse niciodată în răsăritul soarelui la iaz; nu se scălda la opust, nu înota până la plăvii, ca să se scufunde cu capul în jos şi să scoată scoici. Toate aceste fapte măreţe au rămas pentru el un mister pe totdeauna încuiat. Şi-a vândut demonului cărţilor sufletul şi a fost rob tipăriturilor până la sfârşitul vieţii".





"Discuţii" literare cu Monica
Criticul îşi lua şi unica fiică, pe Monica Lovinescu, în vacanţă la Fălticeni. "Porneam împreună în plimbarea cotidiană spre Băncuţă (foto) şi «discutam» literatură", îşi amintea ea. Vara ce a precedat primul an de latină la liceu al Monicăi nu a mai fost la fel de plăcută. Tatăl, cunoscut latinist, a realizat că în cultura fiicei era o falie: nu ştia latina. Aşa că i-a blocat contul pe care-l avea la un negustor din Fălticeni - pentru mici capricii -, iar ciocolată îi dădea doar dacă recita o declinare latină. Sfârşitul n-a fost unul fericit:

"Ieşisem pe uliţă, să ne îndreptăm spre Băncuţa, eu gata împodobită cu toate întrebările mele «literare» ce-mi deschideau calea de acces spre el. Îi pun prima, îmi răspunde sec: - Pe latineşte! - Cum adică? - Foarte simplu, acum ştii declinările şi verbele. Formezi fraza pe latineşte! Eram izgonită din rai. N-am fost salvată decât de rumoarea târgului: fiind auziţi de alţi trecători cum nu ajungeam să comunicăm în limba lui Tacit, se dedusese că «fata lui Lovinescu a rămas corijentă la latină»".


Colegiul lui Vasile T. Lovinescu
Gimnaziul "Alexandru Ioan I" din Fălticeni şi-a deschis pentru prima dată porţile la 1870, an în care a funcţionat cu o singură clasă, cu numai 20 de elevi, într-o clădire a Consiliului Judeţean.

După doi directori de şcoală, care nu au reuşit să facă faţă funcţiei pe care o deţineau, în 1876 este numit la conducerea gimnaziului tatăl lui Eugen Lovinescu, Vasile T. Lovinescu. "Bun profesor şi gospodar", aşa cum îl caracterizează Mioara şi Sorin Gafencu în Monografia Colegiului Naţional "Nicu Gane" din 2003, Vasile T. Lovinescu reface sobele şi dotează şcoala. Tot în timpul în care a fost director Vasile T. Lovinescu, se contruieşte sediul şcolii din Strada Sucevei, unde funcţionează şi acum liceul. "În 1892, când se ridica sediul nou, Eugen Lovinescu se temea ca meşterii să nu-i prindă umbra. Apoi va avea chiar o cameră în care venea în vacanţe şi îşi petrecea timpul. Camera are vedere spre Nada florilor, iazurile de la marginea oraşului", spune directorul Colegiului "Nicu Gane", Neculai Sturzu.
În anul 1896, Gimnaziul "Al. Ioan I" devine "Alecu Donici" şi, odată cu schimbarea denumirii, se construieşte şi o sală de gimnastică.

"Primul război mondial a prilejuit multe pierderi materiale, dar şi umane. În clădirea gimnaziului s-a instalat spitalul rusesc. Scriitorul Ion Dragoslav citea la paturile soldaţilor răniţi, încercând să le alinte suferinţa", notează Mioara şi Sorin Gafencu. După conflagraţia mondială, în anii '20 a fost ridicat primul etaj al şcolii, mai ales că după război sporise populaţia şcolară, după cum povesteşte directorul Neculai Sturzu.

Liceul a primit numele de "Nicu Gane" în 1923. Trei ani mai târziu, Nicolae Iorga vizitează şcoala, iar în 1930 este sărbătorit în sala de gimnastică Mihail Sadoveanu, fost elev al gimnaziului. Deşi prin Colegiul Naţional din Fălticeni s-au perindat Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Nicolae Labiş, dar şi mulţi alţi oameni de cultură, acesta poartă numele de "Nicu Gane". Există, în schimb, o sală cu numele Mihail Sadoveanu, aula Eugen Lovinescu şi biblioteca Nicolae Labiş.

"În 1923, când a devenit liceu, notabilităţile oraşului au propus acest nume, pentru că cea mai impozantă personalitate în acel moment era Ni-cu Gane. Era membru al Academiei Române, fusese primar al Iaşiului, construise clădirea primul Teatru Naţional din Iaşi, fusese în anturajul lui Maiorescu, chiar dacă aparţinuse grupului care nu înţelegea mai nimic din discuţiile filosofice ale acestuia", explică directorul Neculai Sturzu denumirea liceului.

Şcoala s-a numit "N. Gane" până la reforma din 1948, când a primit denumirea de Şcoală mixtă medie nr. 1. În 1970, la centenar, i s-a restituit numele de "Nicu Gane". "Şcoala aceasta şi-a câştigat un nume. Facem parte din Asociaţia Colegiilor Centenare, cu această denumire", încearcă să explice Neculai Sturzu de ce liceul nu a luat numele unei personalităţi mai răsunătoare decât Nicu Gane. Dar, în definitiv, directorul admite că poate este mai simplu să poarte numele unui "ilustru necunoscut", decât să nu se poată decide dacă să fie Colegiul "Mihail Sadoveanu", "Eugen Lovinescu", "Horia Lovinescu" sau, de ce nu, "Nicolae Labiş".