Cezar Petrescu: Cronicar al realităţii interbelice

S-a spus că a fost primul scriitor profesionist, pentru că toată viaţa n-a avut altă sursă de venit decât scrisul.

În apropiere de Cotnari, în judeţul Iaşi, Hodora este un sat adormit de soare cu uliţe prăfuite, a cărui soartă pare de mult timp hotărâtă. Casele joase au prispe umbrite. Câteva bătrâne stau pironite în poartă, uitându-se la sătenii care vin de la coasă, pe lângă caii care trag alene căruţele cu fân.

Aici, la conacul bunicilor săi, Iordache şi Smaranda Co­mo­niţă, s-a născut acum 117 ani Cezar Pe­trescu, la 1 decembrie 1892. Era primul din­tre cei şapte copii ai soţilor Olga şi Di­mitrie Petrescu. Conacul Comoniţă a fost complet distrus în timpul primului răz­boi mondial şi nu a mai fost reconstruit. Scriitorul nu a fost legat de acest loc, ci mai mult de Iaşi şi ulterior de Bu­cu­reşti şi Buşteni, unde este casa sa me­mo­rială.

Pu­ţine amintesc în acest să­tuc de Cezar Pe­trescu, un bust şi câteva măr­tu­rii de familie lăsate şcolii, în anul 1980, de Silvia, Şte­fania, Aurelia, Smaranda şi Corina, su­rorile scriitorului, pentru a mar­ca totuşi locul în care acesta s-a năs­cut.

Tinereţea lui Cezar Petrescu a fost profund marcată de boală şi depresii. în 1911, în anul II de facultate, la Iaşi, contractează o tuberculoză ganglionară, fi­ind operat în 1913. În ceea ce priveşte cariera, cu toate că a ab­solvit Dreptul, nu a do­rit să profeseze niciodată.

Dar cel mai dra­matic moment este acela din mai 1918, când în urma unei partide de cărţi cu ofiţeri străini la care a pierdut o sumă mare de bani, pe care a achitat-o din sa­la­riile funcţiona­rilor din plasa unde era subprefect, a încercat să se sinucidă cu mangan. "Sper că mă vei ierta de ne­plă­ce­ri­le ce v-am făcut în inutila-mi viaţă. Am fost un biet animal, nici mai bun, nici mai rău decât celelalte muritoare", scria atunci Cezar Petrescu.

Nu este de mirare că în romanele sale existenţa umană este profund tragică, eroii săi sunt învinşi ai vie­ţii. Vagul şi cenuşiul cotidian, stresul, dr­a­m­a ratării, a compromisului într-o existenţă banală, care duce până la nebunie, se repetă în paginile povesti­rilor şi ro­ma­nelor sale. Mii de pagini, 70 de volume de mare diversitate, o vastă operă de actualitate şi astăzi, scrisă într-un limbaj expresiv, mai co­lorat, cu multe neologisme.
SCRIITOR DE SUCCES
Uşurinţa de a scrie era de mult recunoscută de autor, cu toate avantajele şi ne­plă­ce­rile de rigoare. Simţea nevoia de a nota tot ce vedea încă de când era copil. La vârs­ta de 15 ani îi scria unui coleg că da­to­ri­tă "unui imbold particular de a scrie, am început a aduna impresii zilnice, aşa încât manuscrisele s-au ridicat până la 3.500 de pagini". Jurnalul a fost păstrat parţial de mama sa.

Deşi se manifestase ca scriitor de foarte tânăr, a debutat de-abia la 30 de ani, cu "Scrisorile unui răzeş". Romanele care l-au impus au fost "Întu­ne­care", despre primul război mondial, şi "Calea Victoriei", despre ora­şul modern cosmopolit, care i-au adus Pre­miul Naţi­o­nal pentru proză în 1931. Romane importante sunt de asemenea: "Aurul negru", "Apostol", "Baletul meca­nic", "Fram, Ursul polar", o capodoperă a genului, prima ediţie fiind ilustrată de Tonitza. Interesante sunt şi cele scrise într-un stil frugal, "reportericesc" "Greta Garbo", "Nepoata hatmanului To­ma", "Însemnările de călătorie" sau pro­zele fanteziste precum "Carnetul de vară".

Se ştie că mult timp Camil Petrescu a fost chinuit de faptul că era confundat cu Cezar Petrescu, pe care îl considera un scriitor de consum. Prozator de factură modernă, spun criticii. Datorită lui Cezar Petrescu au intrat în literatura noastră beţia volanului, mobila cubistă, cimentul şi asfaltul, descrierea sălilor de operaţie din marile clinici, de fapt modernitatea cu toate aspectele ei domestice şi publice. Cronicar al realităţii, nota în cărţile sale cele mai diverse amănunte, evenimentul de senzaţie alături de fenomenul social şi de pagina de istorie. A descris societatea în care trăia, pe care o ridiculiza şi de care îşi bătea joc cu ironie amară.


ZIARIST REDUTABIL
Dezinvolt şi critic, a "ostenit la marile curţi democratice ale scrisului zilnic Adevărul şi Dimineaţa, apoi la Cuvântul şi Curentul, după ce făcuse şcoala la zi­a­re­le lui Iorga şi lui N.D. Cocea". Scria zilnic două, trei articole la diferite cotidiene în acelaşi timp, editând o revistă pe care o şi administra, trăind o viaţă plină de contradicţii, confuzii şi agitaţii ale epocii de unde şi-a luat multe dintre subiectele romanelor sale. Considera "ziaristica un preţios şi strategic punct de observaţie", mărturisind că "regăseşte în redacţii efervescenţa celei mai acute actualităţi, frenezia celor mai nesăbuite pasiuni, abjecţii, trădări, vânzări".

Din corespondenţa lui reiese că Cezar Petrescu era mereu grăbit, stresat de ter­menele de predare a manuscriselor, în criză de timp, el scrie mult, cu multe nopţi albe, fiindcă editorul, ca şi creditorii, aşteaptă, dar şi pentru că nu poate trăi decât scriind. Cezar Petrescu era "un causeur şi un intelectual rafinat", fuma ca un turc, câte 60 de ţigări pe zi, "era ca­rismatic şi curtat de femei, iubea vinul bun, o carte plăcută, femeile frumoase, dacă se putea să fie blonde, un ceas de taclale cu un prieten şi un joc nebun de cărţi". Bun povestitor, scriitorul îşi delecta prietenii imitând cu mare talent limbaje şi ticuri ale diferitelor persoane cu­noscute, într-o "suculentă dozare de umor", scria Vlaicu Bârnă.

A fost căsătorit cu "Coca Botez, Eugeniţa Cosmuţă, Geta Ciocâlteu, Puiuţ Mureşan şi doamna Florica din familia doctorului Amza Jianu". în 1940, singurul fiu al scriitorului şi-a ucis iubita, după care s-a sinucis, avea 23 de ani. Povestea a fost trecută cu vederea de presa vremii, din dorinţa lui Cezar Petrescu.

Către sfârşitul vieţii, obosit de reumatism, infarcte, speriat de perspectiva anchilozării, scria în 1959: "Ce fel de viaţă mai e aceasta? Nu fuma, nu bea, nu lucra decât două ore pe zi? Ţi se urăşte de aşa viaţă". De altfel, prefera să stea cât mai departe, cât mai singur. "Anii m-au făcut sceptic. Anii, viaţa, experienţele", scria acesta în 1957. Bolnav de cancer, moare după o lungă suferinţă în 1961, în vârstă de 69 de ani.
Cezar Petrescu (1892-1961)
"Un bărbat de statură potrivită, cap leonin pe umeri puternici, privirile şi mişcările iuţi, nervoase, ca şi vorba, radiind o energie rar întâlnită.
Totdeauna ras proaspăt şi îngrijit, în costume elegante, de obicei de nuanţă gri, cu li­nia pantalonului călcată impecabil şi o cămaşă ca spuma.
Ţinuta de lucru, în casă, erau puloverele de lână sau că­m­ă­şi­le cu gulerul răsfrânt şi mânecă scur­tă. De pe masa de scris nu îi lipseau nici­odată o ceaşcă mare de cafea şi maşina de spirt cu ibricul, la care umbla de mai multe ori pe zi, iar în tovărăşia acestora, tutunul şi scrumiera. Ca unealtă obijnuită de lucru, scriitorul folosea tocul de lemn cu peniţă şi călimara de cerneală", îl descria Vlaicu Bârna.