Un regal de muzică tradiţională

Festivalul "Tarafuri şi Fanfare" i-a reunit pentru al patrulea an consecutiv pe cei mai buni lăutari

Din vatra satului românesc, muzicile de taraf şi de fanfară au răsunat la Suceava. Cea de-a patra ediţie a Festivalului "Tarafuri şi fanfare" organizat de Jurnalul Naţional, anul acesta în colaborare cu Complexul Muzeal Bucovina, a fost un real succes, atât prin prisma invitaţilor, cât şi a numărului foarte mare de spectatori.

Muzicanţii au cântat cu măiestrie. Au dovedit că, fără să aibă în faţă partituri, pot contura după ureche, aşa cum au învăţat de la părinţii lor, acorduri tainice din lumea ţăranului român care, şi la bucurie, dar mai ales la necaz, şi-a alinat inima cu-n cântec duios.

Vremea n-a prea ţinut cu noi de această dată şi, deşi ne-m propus să ducem muzica pe uliţele Muzeului Satului Bucovinean, am fost nevoiţi să apelăm la varianta de "rezervă", astfel că tarafurile şi fanfarele au urcat pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor.

Sâmbătă, pe o ploaie neîntreruptă, la Festivalul "Tarafuri şi Fanfare", copilul de suflet al Jurnalului Naţional şi al lui Grigore Leşe, spectatorii aproape că umpluseră sala de spectacole. Când soarele trecuse de vreo patru ceasuri peste amiază şi printre norii ca de cenuşă azvârliţi peste cerul Sucevei, ploaia stătuse pentru prima dată după multe zile de dezmăţ lacrimogen, pentru a reveni seara, târziu.

În cea de-a doua zi a festivalului, ploile au contenit. Norii negri nu s-au dat înfrânţi, ci au străjuit cerul, astfel că muzicile au răsunat tot pe scena Casei de Cultură. Fascinaţi de cântările pe care-au ascultat în prima zi a festivalului, sucevenii, cu mic, cu mare, au umplut sala de spectacole de la bun început. Maestrul Grigore Leşe, amfitrionul Festivalului "Tarafuri şi Fanfare", a deschis pentru a doua zi consecutiv grelele uşi ale universului muzicii autentice din vatra satului. Uşor, uşor, spectatorii au mers pe-o potecă de cuvinte meşteşugite şi aşezate cu vorbă pricepută de către maramureşean.

În cele două zile de festival, sucevenii au înţeles că muzica din vatra satului nu e una oarecare. Muzicanţii au înţeles, la rândul lor, că şi în cântec există reguli de urmat. Că din doină nu poţi trece direct la o sârbă, la o bătută, cum nici după moarte n-o să vezi oamenii jucând. Este necesară o perioadă de acomodare a sufletului de la tonalităţile joase ale suferinţei până la a gusta din nou din frăgezimea bucuriei vieţii. O doină, un cântec de ascultare, două şi abia apoi omul se ridică la joc. Fără repetiţii standard, muzicanţii au purtat publicul în vatra satului, acolo unde doina e doină, cântecul de ascultare e cântec de ascultare, iar cel de joc e zis cu foc.

Tot soiul de cântări s-au auzit la "Tarafuri şi Fanfare", un festival unic în România, care nu se desfăşoară după reguli prestabilite.

Sâmbătă şi duminică, muzicanţii s-au prezentat cum au crezut ei de cuviinţă. Lăutarii ţigani au venit la cravată şi costum, românii în costum tradiţional. Este adevărat, ei nu mai poartă costumele acestea  zi de zi. Poate doar chimirele ori clopurile, pălăriile. Te puteai uita la taraful din Sângeorz Băi - Bistriţa Năsăud, cum toate culorile pământului se rezumau la trei. Negrul clopurilor, albul cămeşilor şi al iţarilor şi maroul închis al şerparelor. Ceilalţi muzicanţi purtau şi ei costume vechi, curate, autentice, specifice zonelor din care veneau.

Muzicile au fost fără pereche. Dacă sâmbătă şi-au etalat măiestria Taraful din Greceşti, Rapsozii Gorjului, Taraful lui Vasile Godja din Maramureş, Taraful lui Gaciu, de la Soporul de Câmpie, Banda lu' Argint, Fanfarele din Stamate, Vorona şi Calafindeşti, duminică au încălzit inimile sucevenilor nea Costină, lăutarul din Cezieni, Taraful din Gălăuţaşi (Harghita), Taraful din Sângeorz Băi, Trei Parale, Mambo Siria, precum şi scripcarii Dorin Cocârţă din Fundu Moldovei, Dascălu Pamfil din Forăşti, Vasile Mucea (nume primit de la "mucea" dealului pe care locuieşte) din Bilca, cobzarul Ticu Dascălu, fluieraşul Mierlă Toader, dobaşul Zaharia Mihai şi fanfarele din Lămăşeni, Sfântu Ilie şi Buneşti.

Muzicanţii destoinici au stârnit lumea la joc, iar scena a devenit neîncăpătoare. C-a fost muzică de taraf ori de fanfară, la strigarea lui Grigore Leşe perechi de dansatori din rândul spectatorilor au încins bătute moldoveneşti de-a ieşit foc din "opinci". Nici Leşe n-a stat deoparte. A dansat şi a strigat cum numai la români se strigă. A cântat şi a încântat. "Nu-i lumină nicări" şi "Cântec pentru Bucovina" sunt nestemate pe care spectatorii le-au ascultat cu bucurie, în linişte deplină, fără acompaniament, apoi le-au cântat alături de Grigore Leşe.

Sucevenii au urmărit fascinaţi poveştile lui nea Marin Şchiopu, alias Mambo Siria. Poveşti cântate şi spuse, despre oamenii din Mehedinţi care-i cheamă la nunţi, dar şi la înmormântări, să-i dea răposatului "deşteptarea", ca în armată, "... ehe, da' nu-l mai scoală nici dracu'". Au văzut că la Topliţa cântările româneşti sunt nepieritoare, au aflat că în lumea satului de odinioară totul se desfăşura după tipare precise, şi câte poveşti din lumea satelor unde nimic nu era odinioară la întâmplare. Strigăuş nu putea fi oricine, ci doar cei pricepuţi la asta, aşa cum bocitoarele erau bocitoare, fluieraşii - fluieraşi, iar dobaşii - dobaşi.

Azi, românul aproape că a uitat cum de milenii încoace fluierul i-a fost alinare ori i-a bucurat sufletul. An de an, la Festivalul "Tarafuri şi Fanfare" este fascinant să vezi bătrâni chiar şi de peste 80 de ani cum se scutură de bătrâneţe ca de-un praf aşezat peste viaţa lor şi se transformă în virtuozi. Întineresc cântând. Cum mâinile lor bătrâne strunesc arcuşul, corzile şi zic din vioară, aproape că apleacă voci. Spun poveşti străvechi fără cuvinte. Fac vioara să povestească. Iar povestea spusă impresionează până la lacrimi. Fie ele vesele ori triste, sunetele viorii ţăranului au ceva sfânt în ele. Sfânt, nu magic, căci nu prin magie au rezistat românii printre tălpi de imperii, ci prin rugăciuni şi muzici izvorâte din suflet, cu glas de om sau doar de instrument în intimitatea casei lor, ori poate pe culmile munţilor printre vulturi şi nori.

Tineri ori bătrâni, lăutarii au dovedit că muzica strămoşească este o zestre "care trebuie transmisă precum limba maternă".

Le mulţumim sucevenilor cu suflet mare de la Complexul Muzeal Bucovina, domnilor Emil Ursu şi Ioan Ilişescu şi, pentru deschidere, autorităţilor locale, Consiliul Judeţean Suceava şi Primăria Municipiului Suceava.