Centenarii Romaniei - ""Toată viaţa am fost slugă la boieri""

Constantin Brezu a trecut prin secetă, a mancat luni in şir mămăligă din mătură şi nici acum, la 100 de ani, nu şi-a văzut visul cu ochii: să fie agricultor bogat şi să aibă bani la CEC.

De copil, a fost slugă la vaci pe moşiile boierilor. Cinci ani a stat departe de casă, pe front, in timpul celui de-al doilea război mondial. In vremea asta, acasă, soţia ingropa copilul de 2 ani şi 2 luni. Constantin Brezu a trecut prin secetă, a mancat luni in şir mămăligă din mătură şi nici acum, la 100 de ani, nu şi-a văzut visul cu ochii: să aibă pămanturi, să fie agricultor bogat şi să aibă bani la CEC.

Tarşaie galenţii din picioare, sprijinindu-se la fiecare pas de baston. După care se opreşte şi-şi trage sufletul. Ne priveşte prin ochelarii cu rame groase şi abia dacă ne zăreşte. Nea Costică e om de 100 de ani. Şi a simţit din plin nevoile fiecărui an din viaţă. Plange şi acum, cu lacrimi şiroaie, cand işi aminteşte de fiul său, mort acum opt ani sau de sărăcia indurată atata vreme. In odaia joasă şi mică, cu pereţii gătiţi cu tablouri din tinereţe şi preşuri colorate pe cimentul ingheţat, bătranul strange din dinţi cand incepe să ne vorbească de perioada copilăriei. Nea Costică a fost al treilea copil al familiei Brezu. Locuieşte in comuna 1 Decembrie din jud. Ilfov. Mama sa, femeie frumoasă şi destoinică, a lucrat in tinereţe pe la familiile mai instărite din sat. Nu se dădea inlături nici de la făcut mancare, nici de la dereticatul casei sau de la mersul la camp. "Cand s-a căsătorit cu tata, a rămas să aibă grijă de noi şi se ducea la muncă in sat cu ziua. Iar noi, trei băieţi şi o soră eram băgaţi slugi la vaci. Pe o lună de zile mi-a dat moşierul la care munceam trei duble de grau. Aşa de mult m-am bucurat... Atunci l-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. In chip de om bun şi milostiv. Am fi murit de foame".

CU BOMBA LĂNGĂ EL. Aşa mic de inălţime, cu ilicul de oaie găurit pe umeri si piept, şi cu căciula neagră langă el, nea Costică pare un personaj din scrierile de odinioară. Vorbeşte poticnit şi numai arareori ridică vocea, cand vine vorba de război sau de "nemernicia secureştilor". A fost pe frontul celui de-al doilea război mondial, şi-a văzut prietenii din satele vecine murind, a trăit groaza bombelor căzute la doi paşi de domnia sa. Este mandru că şi-a putut servi patria şi, zice el, apăsand cu mana pe piept, "cu inima, voi fi tot timpul alături de ţară". A avut noroc. In cel de-al doilea război mondial n-a fost in tranşee, ci vreme de cinci ani a făcut parte din regimentul antiaerian, pe postul de telefonist. In minte-i apare o intamplare: "şapte luni am stat la Odessa, intr-o lizieră. După ce a căzut Odessa, nemţii ne-au dat afară. Ne-am mutat de colo-colo, dar eu nu mi-am părăsit niciodată postul. Intr-una din zile a căzut un proiectil chiar in faţa postului meu, apoi unul in spate. Maiorul s-a speriat rău şi a fugit. Eu aveam aparatura. Nu puteam să plec. M-am chircit in groapa făcută de proiectile şi am stat acolo cateva ore bune. După ce s-a mai liniştit cerul, au venit să mă caute. Maiorul mi-a strans mana, m-a felicitat şi m-a propus pentru a lua decoraţia "Bărbăţie şi credinţă", se făleşte bătranul. Deşi, continuă el, "aghiotantul, om rău, căpos, nu mi-a trecut in acte decoraţia, că altfel poate luam şi io mai mulţi bani la pensie şi nu doar 1.700.000 de lei".

Dan Marinescu/JURNALUL NATIONAL BATRANETE. De nea Costica are grija nora sa, de 70 de ani

TATĂL PE FRONT, COPILUL IN GROAPĂ. Pe masă, nora sa inşirase unul langă altul, ca la farmacie, borcănaşele cu medicamente ale socrului său. Dar nea Costică este un om ferm, călit, care nu indrăzneşte să se vaite prea mult. Din'39 pană in '45 tot printre soldaţi a stat, cu raniţa in spinare şi bocancii atarnand greu in picioare. "Incă din 1927 am plecat voluntar in armată. Am stat un an şi opt luni. Făceam gardă la Cotroceni in Bucureşti şi doar miercurea şi sambăta aveam voie să mergem acasă, la părinţi. Dar, dacă ne pedepseau, nimeni nu mai pleca acasă, chiar şi o lună de zile". Acum, toate au trecut, numai durerea pe care a simţit-o in piept, atunci cand, pe front fiind, a aflat că băieţelul de doi ani şi două luni i-a murit de tifos, a rămăs la fel de puternică. Nu a putut veni la inmormantare, dar spune el, "l-am spălat in lacrimi şi l-am trimis la cer cu rugăciuni, in cantul ingerilor. Mi-am ingropat copiii. Eu cum să mai trăiesc? Nu mai am nici o bucurie. Singura care mai trăieşte este fiica mea, pensionară, in varstă de 74 de ani, bolnavă şi ea de inimă ca şi mine". Fata a ajuns profesoară de limba romană in Bucureşti, spre mandria tatălui. Singura care a făcut şcoală multă, blagoslovită de Dumnezeu cu oareşce noroc. Căci mare inimă a avut stăpanul lui nea Costică, boierul Duma, bogătaşul cu terenuri sute, care s-a milostivit şi a ţinut fata in gazdă la domnia sa, fără insă a cere vreun bănuţ. "O aşeza la masă cu fetele lui, avea propria sa cameră şi vreme de 14 ani fata mea a tot stat acolo. Era un om tare bland", işi aminteşte centenarul. Căci nu-i lucru puţin ca atunci cand se strangea producţia, boierul bun şi darnic să facă grămăjoare, grămăjoare şi să dea din avuţia sa şi argaţilor. Cu toatea astea, nea Costică a suferit o viaţă intreagă că nu a avut pămant. "Lucram terenul cu calul, cu căruţa şi cand venea vremea recoltei, io luam jumate şi boieru' jumate. Aşa ne puteam descurca cat de cat", povesteşte omul despre anii in care se rugau ca să plouă şi să ningă cand trebuie, căci altfel soarta porumbului şi a graului ar fi fost blestemată. Moş Costică işi aminteşte de perioada secetei de prin '36-'37, cand, slăbiţi de orice putere, erau nevoiţi să meargă pe jos pană inspre Giurgiu pentru a-şi lua mătură. "Scuturam firele de toate seminţele, pană la ultima, le puneam intr-o ulcică de lemn sau de fier şi le pistoceam pană ni se inroşeau mainile, ca să facem un fel de mălai. Asta mancam". Omul işi trage sufletul. Stomacul ii toarce asemenea maţelor ascunse pe după sobă. Picioarele incep să-i tremure. "Inima, stomacul, ficatul, toate mă chinuie", spune şoptit şi repede işi indreaptă gandul către "o altă nenorocire", cum i-a numit nea Costică pe legionari. Ţine şi acum minte, cum oameni de sat ce păreau la treaba lor, au inceput să imbrace haina de legionar şi să umble cu arma pe umăr, ziua in amiaza mare. "La pădure, in cealaltă localitate, la Jilava, aduceau jidanii de peste tot din imprejurimi, ii legau unul de altul şi ii chinuiau. Ba le scoteau dinţii din gură, le tăiau cate un deget şi după tot chinul ăsta ii omorau. A fost măcel şi legionarii au făcut numai rău".

HOŢII IN UNIFORME. Constantin Brezu a trăit pe vremea armatei să-l vadă pe Regele Mihai, cand aceasta avea şase ani, aflat langă mama sa, la ieşirea din Palat. A trăit şi perioada colectivizării, cand secureştii dădeau buzna in cele cinci case aflate intr-o singură curte in care trăia şi el, de unde le-au luat calul, păsările şi un motor de udat, de care aflaseră din para unui consătean răutăcios. "Nimic nu puteai să ascunzi. Totul se afla de la vecinii invidioşi", spune bărbatul şi-şi şterge fruntea de sudoare. Căldura de la focul din sobă inteţeşte mirosul de medicamente din cameră. Cuvertura şi tablourile agăţate pe perete par mai luminoase. La fel şi chipul lui moş Costică, bucuros că la 100 de ani, lumea incă il mai intreabă de sănătate.

NEAMPLINIRE

De-ndată ce a venit din armată, Costică Brezu s-a şi căsătorit. Femeia, pricepută la toate, a ajuns să fie cea mai mandră şi indemanatică croitoreasă de prin imprejurimi. Şi vreme de 54 de ani au fost unul langă altul, pană ce femeia a murit, fiind suferindă cu inima. La şcoală a făcut doar două clase, căci s-a imbolnăvit de friguri şi mama l-a retras. Dorind insă, să se angajeze undeva, a urmat "Şcoala de adulţi". "Aveam 16 ani şi după vreo doi ani am primit un certificat pe care scria că am invăţat să scriu şi să citesc. Dar degeaba, căci la CEC tot n-am avut niciodată bani".