Constantin Brezu a trecut prin secetă, a mancat luni in şir mămăligă din mătură şi nici acum, la 100 de ani, nu şi-a văzut visul cu ochii: să fie agricultor bogat şi să aibă bani la CEC.
De copil, a fost slugă la vaci pe moşiile boierilor. Cinci ani a stat departe de casă, pe front, in timpul celui de-al doilea război mondial. In vremea asta, acasă, soţia ingropa copilul de 2 ani şi 2 luni. Constantin Brezu a trecut prin secetă, a mancat luni in şir mămăligă din mătură şi nici acum, la 100 de ani, nu şi-a văzut visul cu ochii: să aibă pămanturi, să fie agricultor bogat şi să aibă bani la CEC.Tarşaie galenţii din picioare, sprijinindu-se la fiecare pas de baston. După care se opreşte şi-şi trage sufletul. Ne priveşte prin ochelarii cu rame groase şi abia dacă ne zăreşte. Nea Costică e om de 100 de ani. Şi a simţit din plin nevoile fiecărui an din viaţă. Plange şi acum, cu lacrimi şiroaie, cand işi aminteşte de fiul său, mort acum opt ani sau de sărăcia indurată atata vreme. In odaia joasă şi mică, cu pereţii gătiţi cu tablouri din tinereţe şi preşuri colorate pe cimentul ingheţat, bătranul strange din dinţi cand incepe să ne vorbească de perioada copilăriei. Nea Costică a fost al treilea copil al familiei Brezu. Locuieşte in comuna 1 Decembrie din jud. Ilfov. Mama sa, femeie frumoasă şi destoinică, a lucrat in tinereţe pe la familiile mai instărite din sat. Nu se dădea inlături nici de la făcut mancare, nici de la dereticatul casei sau de la mersul la camp. "Cand s-a căsătorit cu tata, a rămas să aibă grijă de noi şi se ducea la muncă in sat cu ziua. Iar noi, trei băieţi şi o soră eram băgaţi slugi la vaci. Pe o lună de zile mi-a dat moşierul la care munceam trei duble de grau. Aşa de mult m-am bucurat... Atunci l-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. In chip de om bun şi milostiv. Am fi murit de foame".
Dan Marinescu/JURNALUL NATIONAL BATRANETE. De nea Costica are grija nora sa, de 70 de ani |
TATĂL PE FRONT, COPILUL IN GROAPĂ. Pe masă, nora sa inşirase unul langă altul, ca la farmacie, borcănaşele cu medicamente ale socrului său. Dar nea Costică este un om ferm, călit, care nu indrăzneşte să se vaite prea mult. Din'39 pană in '45 tot printre soldaţi a stat, cu raniţa in spinare şi bocancii atarnand greu in picioare. "Incă din 1927 am plecat voluntar in armată. Am stat un an şi opt luni. Făceam gardă la Cotroceni in Bucureşti şi doar miercurea şi sambăta aveam voie să mergem acasă, la părinţi. Dar, dacă ne pedepseau, nimeni nu mai pleca acasă, chiar şi o lună de zile". Acum, toate au trecut, numai durerea pe care a simţit-o in piept, atunci cand, pe front fiind, a aflat că băieţelul de doi ani şi două luni i-a murit de tifos, a rămăs la fel de puternică. Nu a putut veni la inmormantare, dar spune el, "l-am spălat in lacrimi şi l-am trimis la cer cu rugăciuni, in cantul ingerilor. Mi-am ingropat copiii. Eu cum să mai trăiesc? Nu mai am nici o bucurie. Singura care mai trăieşte este fiica mea, pensionară, in varstă de 74 de ani, bolnavă şi ea de inimă ca şi mine". Fata a ajuns profesoară de limba romană in Bucureşti, spre mandria tatălui. Singura care a făcut şcoală multă, blagoslovită de Dumnezeu cu oareşce noroc. Căci mare inimă a avut stăpanul lui nea Costică, boierul Duma, bogătaşul cu terenuri sute, care s-a milostivit şi a ţinut fata in gazdă la domnia sa, fără insă a cere vreun bănuţ. "O aşeza la masă cu fetele lui, avea propria sa cameră şi vreme de 14 ani fata mea a tot stat acolo. Era un om tare bland", işi aminteşte centenarul. Căci nu-i lucru puţin ca atunci cand se strangea producţia, boierul bun şi darnic să facă grămăjoare, grămăjoare şi să dea din avuţia sa şi argaţilor. Cu toatea astea, nea Costică a suferit o viaţă intreagă că nu a avut pămant. "Lucram terenul cu calul, cu căruţa şi cand venea vremea recoltei, io luam jumate şi boieru' jumate. Aşa ne puteam descurca cat de cat", povesteşte omul despre anii in care se rugau ca să plouă şi să ningă cand trebuie, căci altfel soarta porumbului şi a graului ar fi fost blestemată. Moş Costică işi aminteşte de perioada secetei de prin '36-'37, cand, slăbiţi de orice putere, erau nevoiţi să meargă pe jos pană inspre Giurgiu pentru a-şi lua mătură. "Scuturam firele de toate seminţele, pană la ultima, le puneam intr-o ulcică de lemn sau de fier şi le pistoceam pană ni se inroşeau mainile, ca să facem un fel de mălai. Asta mancam". Omul işi trage sufletul. Stomacul ii toarce asemenea maţelor ascunse pe după sobă. Picioarele incep să-i tremure. "Inima, stomacul, ficatul, toate mă chinuie", spune şoptit şi repede işi indreaptă gandul către "o altă nenorocire", cum i-a numit nea Costică pe legionari. Ţine şi acum minte, cum oameni de sat ce păreau la treaba lor, au inceput să imbrace haina de legionar şi să umble cu arma pe umăr, ziua in amiaza mare. "La pădure, in cealaltă localitate, la Jilava, aduceau jidanii de peste tot din imprejurimi, ii legau unul de altul şi ii chinuiau. Ba le scoteau dinţii din gură, le tăiau cate un deget şi după tot chinul ăsta ii omorau. A fost măcel şi legionarii au făcut numai rău".
NEAMPLINIRE |
De-ndată ce a venit din armată, Costică Brezu s-a şi căsătorit. Femeia, pricepută la toate, a ajuns să fie cea mai mandră şi indemanatică croitoreasă de prin imprejurimi. Şi vreme de 54 de ani au fost unul langă altul, pană ce femeia a murit, fiind suferindă cu inima. La şcoală a făcut doar două clase, căci s-a imbolnăvit de friguri şi mama l-a retras. Dorind insă, să se angajeze undeva, a urmat "Şcoala de adulţi". "Aveam 16 ani şi după vreo doi ani am primit un certificat pe care scria că am invăţat să scriu şi să citesc. Dar degeaba, căci la CEC tot n-am avut niciodată bani". |