Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mişcare şi cumpătare. Cu această reţetă Nicolae Dumitrescu a ajuns la vărsta de 103 ani. S-a strecurat senin printre evenimentele istorice ale secolului in care a trăit, dedicăndu-şi intreaga viaţă carierei militare şi sportului. Pe cel din urmă nu l-a trădat nici acum, cănd o dată pe săptămănă antrenează două echipe de tenis de masă.
Mişcare şi cumpătare. Cu această reţetă Nicolae Dumitrescu a ajuns la vărsta de 103 ani. S-a strecurat senin printre evenimentele istorice ale secolului in care a trăit, dedicăndu-şi intreaga viaţă carierei militare şi sportului. Pe cel din urmă nu l-a trădat nici acum, cănd o dată pe săptămănă antrenează două echipe de tenis de masă.
Nicolae Dumitrescu locuieşte intr-un bloc vechi din centrul Bucureştiului. La capătul scărilor intunecoase şi mucede, un domn căruia ii dai cu greu 70 de ani, cu părul alb, ingrijit pieptănat pe spate, ne deschide uşa. Ne pofteşte intr-un hol mic căt o debara. In camera mare, tapetul verde-murdar intunecă şi mai mult incăperea luminată de o fereastră zgărcită. Tablouri mari cu chipuri inceţoşate, căteva trofee, vreo trei pălării de fetru puse cu grijă intr-un colţ al mesei şubrede şi un suport şchiop de lemn cu căteva ghivece.
Citește pe Antena3.ro
ARTILERIE GREA. Domnul Nicolae merge cu pieptul inainte, ferm, iţi vorbeşte fără şovăire şi te priveşte pănă-n albul ochilor. Nici nu zici că măinile atăt de energice au mai bine de un secol. După ce-i vedem buletinul şi legitimaţia de arbitru de tenis de masă, se spulberă toate indoielile. Bătrănul e născut de Mărţişor in 1904, in satul Fierbinţi, judeţul Ialomiţa.
A ajuns in Bucureşti la vărsta de 5 ani, cănd tatăl său a fost mutat cu serviciul in Capitală. "Frumos era Bucureştiul atunci, incomparabilă viaţa cu cea din Fierbinţi, unde tata a fost şeful postului de jandarmi", povesteşte aşezat cuminte intr-un fotoliu desfundat. Amintirile din acea vreme sunt destul de vagi. Un moment de care-şi aduce aminte limpede e cănd tatăl l-a intrebat ce carieră vrea să urmeze. "I-am zis că vreau să mă fac militar, aşa că am dat examen la Liceul Militar din Iaşi, apoi la Şcoala Militară din Timişoara, iar in 1923 am ieşit sublocotenent de artilerie. M-am stabilit in militărie", rosteşte rar. A urmat perioada de la artilerie grea la Malmezon, după care a fost aghiotant al ministrului de război din acea vreme. Apogeul carierei l-a atins după ce a urmat un stagiu de pregătire in Germania, de unde a adus un aparat special pentru a-l implementa la noi. "Am devenit instructor, căci eu am instalat aparatul Baranof la Centrul de Instrucţie al Artileriei, la Mihai Bravu. Pregăteam cadrele militare mai inalte decăt mine in ce priveşte noutăţile care apăreau la artilerie. Eram un fel de profesor mai tănăr", işi aminteşte cu plăcere.
INTORSĂTURI. Anii cu cele mai mari satisfacţii din viaţa lui au fost cei din timpul celui de-al doilea război mondial. "Am fost pe front aproape un an pănă la Odessa cu aparatul Baranof. Detectam locul inamicului, dădeam datele şi pe baza datelor artileriei se trăgea in bateriile inamice. Eram o unitate specială şi am avut de toate, masă, casă". O dată cu venirea comuniştilor, meritele militare şi cunoştinţele tănărului Nicolae nu au mai contat. Fiind locotenent-colonel, au vrut să-l inscrie in Partidul Comunist. "Pe mine, care n-am făcut politică niciodată! Nici eu, nici tata. Atunci a inceput răul cu adevărat. De la inceput am mirosit eu că nu e ceva corect cu comunismul ăsta, de-aia am refuzat să fiu membru de partid. Şi aşa s-a dovedit pănă la urmă: comunismul a fost o nenorocire. Cănd m-au dat afară din armată, mi-a părut rău-rău, mi-au stricat toată cariera."
SPORTUL - MAREA DRAGOSTE. A scăpat şi de puşcă, şi de inchisoare, cum ii place să spună, căci "s-a purtat frumos". "Familia mea avea nişte cunoştinţe care aveau un copil surdomut inscris la Asociaţia Surdo-Muţilor. Şi m-au rugat să vin să fac sport cu copiii de acolo. Mereu mi-a plăcut sportul şi din toate am făcut căte puţin: futbol, volei, tenis de cămp, tenis de masă. Şi m-am dus la Asociaţia Surzilor şi am organizat sportul. Am avut rezultate formidabile şi pentru că am dat rezultate aşa de bune, ăia din conducerea lor, tot comunişti, imi luau apărarea că sunt foarte bun. Şi aşa am scăpat", rememorează fără nici o intonaţie in glas, ca şi cum ar povesti de altcineva.
Patruzeci de ani a antrenat copii surdomuţi, după care şi-a format două echipe de tenis de masă pe care continuă să le antreneze şi astăzi: Comex 1 şi Comex 2. "Şi acum fac sport. Asta m-a şi făcut să ajung la anii ăştia. La vărsta mea nu prea mai văd şi uit, dar fac mişcare tot timpul cu ăştia ai mei de la tenis. Copiii mă iau cu maşina de-acasă şi, cănd lipseşte vreunul, mai joc şi eu cu ei. Una dintre echipele mele e printre primele la onoare şi una la calificări." Cănd il intrebi de o mare dragoste a vieţii, Nicolae Dumi-
trescu nu ezită. "N-am iubit o femeie in mod special, tot ce aveam mai bun depuneam in meserie. Lucram de la 5 dimineaţa la 5 după-amiaza. Munca mea şi sportul au fost dragostea vieţii mele". De aceea nu a fost căsătorit niciodată. "Ideea e că trebuia să fie ceva acolo din cănd in cănd", face aluzie răzănd la cele căteva aventuri galante.
Politică neastămpărată
Deşi s-a ţinut mereu deoparte de politică şi de evenimentele zbuciumate, domnul Dumitrescu nu poate să nu facă o comparaţie intre tinereţile lui şi vremurile de azi. "Păi ce tinereţe am avut eu şi ce tinereţe trăiesc oamenii astăzi... E dezastru peste tot. In politică, cine vrea să facă treabă i se pun piedici. Se ceartă şi fac numai prostii. Conducerea asta nu se mai astămpără. Inainte, cănd era regele, ascultau de rege şi gata, mergeau mai departe. Era un conducător al ţării. Acuma, conducătorul ţării - ca şi cum n-ar fi. Şi fiecare e pus pe furat şi pe inşelat."
Işi aminteşte cu nostalgie intălnirile cu familia regală. "Ca ofiţer la artilerie grea, făceam şi gardă. Şi cănd defilam la Casa Regală, măncam intotdeauna cu familia regală. Erau cumsecade, foarte buni. O conducere a ţării sănătoasă, corectă."
De legionari nici nu vrea să audă. "Eu nu i-am băgat niciodată in seamă pe ăştia care nu-şi vedeau de treabă. Sau care aveau idei aiurea. Mi-a plăcut mereu să am de-a face cu oameni care au mers pe calea cea dreaptă", susţine hotărăt, după care tace indelung să-şi tragă răsuflarea.
CU MĂSURĂ. Peste mizeriile vieţii domnul Dumitrescu a trecut elegant. Subzistă astăzi dintr-o pensie de 5 milioane, din care, recunoaşte, abia ii mai rămăn bani de măncare. Noroc cu patronii unui fast-food care-i mai fac cinste cu o gustare cănd stă la ei şi işi citeşte ziarul. Măndria bătrănului e că la anii lui nu merge in baston, e vioi şi merge pe jos şi doi kilometri. "In viaţă am urmărit in general două scopuri: mişcarea şi cumpătarea in tot. N-am exagerat cu nimic. Cănd a fost ceva ce nu mi-a plăcut, nici nu m-am uitat la el".
