Soldăţelu’ lui tăticu

A fost comandant de pluton şi a stat pe front pănă la căderea Odessei. Acolo a sărbătorit, cu cartofi copţi şi muzica unei viori dezacordate, naşterea "soldăţelului lu’ tăticu". Cel care avea să-i poarte intregul nume, ca invăţătorul să păcălească moartea şi să existe mai departe, de-ar fi pierit in război…


Cicerone Georgescu a plecat in armată in 1928, la Regimentul de infanterie de la Cămpulung. La TTR-işti. A stat un an. In 1940 a fost mobilizat in Basarabia, pe malul Nistrului, in Moldova. Apoi, a plecat pe front...

FOC CONTINUU. "Pe mine m-a mobilizat la Batalionul de marş, pentru completarea regimentului. Şi am venit, după ce să incepuse războiul, şi am prins Regimentul la Tighina. Acolo ne-a vărsat de la batalion la complectarea Regimentului. Io am nimerit la Batalionul 3, Compania a 10-a. Intămplarea, n-am cerut eu… Am trecut Nistrul dincolo, la Tiraspol. Am stat vreo două-trei zile acolo, am văzut, era nişte magazii mari, de unde veneau soldaţii cu salamuri, cu sticle de vin (n.r. - răde), le găsea p-acolo. La două, trei zile ne-a băgat in foc." "Aţi tras cu arma?", il intreb. Răde iar. "Cum n-am tras? Mergeam trăgănd." "Şi-aţi ucis oameni?" "N-am văzut pe nimenea murind, n-am tras la ochi."


NOROCUL. In război, pămăntul l-a scăpat de la moarte. "Acolo am observat că pămăntul este cel care scapă. In prima luptă in care m-a băgat, la Rasten, m-am lipit de pămănt, am făcut oleacă de groapă colea şi aşa am scăpat. Am avut un coleg, invăţător de pe la Călineşti, cu care am fost şi la recurţi, la Cămpulung, cănd am făcut armata, in aceeaşi companie, şi concentrările, in aceeaşi companie. Eram prieten cu el. In ultimul timp, in ultimele lupte, era incheietor de pluton. Eu - comandant de pluton. Cănd primeam lanterna verde, trebuia să plec la atac inainte, iar el trebuia să fie in urma noastră, ca nu cumva să rămăie vreunul. Da’ el nu pleca de lăngă mine deloc. Zicea că «nu fug mă de tine, că tu ai noroc de viaţă, trăiesc cu tine!». Şi la ultima luptă, dom’le, la Dalnic, era lăngă mine. N-avea o juma’ de metru. Pe mine mă strigă un ostaş «dooomnule, a rămas Pavel cu puşca mitralierăăă!». Eu dau fuga, să mă duc să-l scot p’ăla. Dacă a trecut vreo căteva secunde, căt am făcut 10-15 metri. Ăla, cănd a văzut că mă duc repede inspre el, s-a sculat. Ş-atunci mă intorc inapoi şi-l văd pe Drăguşin. Căzuse o ghiulea tocmai lăngă el. Şi l-a tăiat la mijloc, i-a vărsat maţele. Ş-atăta am mai auzit: «Mor, mă, Cice…". Şi a şi murit, lăngă mine, colea."
In 1941, după căderea Odessei, divizia in care lupta a fost demobilizată şi adusă la Cămpulung. Era Divizia a III-a din "Grupul de Armate Antonescu".


PETRECEREA. Plecase la război lăsănd-şi acasă nevasta cu trei copii mici. O fetiţă i se prăpădise. Iar al cincilea copil era pe drum, trebuia să se nască. "Soldăţelul lu’ tăticu", spune el şi zămbeşte cu sufletul. Faţa i se luminează cănd işi aduce aminte. "Eram in linia intăi şi mi-a ieşit inainte băieţii de la noi, de la Jupăneşti. Militari. Era unu’, Gogu a lu’ Prunaş, care era la compania de aduna morţii, care făcea gropi. Altu’ care era bucătar, Gheorghe Ţiganu’, altu’ lăutar…, erau răspăndiţi pe front. Şi, cănd au auzit că viu io, mi-au ieşit inainte. Şi ăla, Gogu, zice «neică, a născut nevasta matale un băiat şi i-a pus numele Cicerone!» (n.r. - bătrănul incepe să rădă). Ăla, Nelu Lăutaru’, a inceput să cănte cu vioara «Soldăţel’ lu’ tăticu’/Căt de mult te-am aşteptat»…"

Incepe să fredoneze incetişor căntecul pe care o vioară dezarcordată il ingăna pe front, acum 66 de ani, in cinstea celui abia venit pe lume. "Bucătaru’ Gheorghe făcuse el focu’, băgase o oală de pămănt, o oală mare cu cartofi. Am făcut nişte cartofi copţi…! Deh, am cinstit naşterea lu’ fi’miu." Â


NUMELE. Acasă, celui cinstit şi incă nevăzut i-au pus numele de Cicerone. "A scris nevastă-mea atunci scrisoare şi i-am zis că dacă face băiat ii pune numele Nicolae, dacă e fată - Maria. Eu aveam iconiţa lu’ Sfăntu’ Nicolae, o purtam in buzunar, cu mine, pe front. Şi a lu’ Domn Hristos, şi m-a ajutat mult. Scrisoarea mea a intărziat pe drum. Iar maica mea a zis «moare Cici al meu pe front, nu se poate, ii puneţi numele Cicerone, să-i urmeze cineva numele!». S-au certat femeile intre ele şi Cicerone a rămas numele. După ce a venit scrisoarea, nevasta a inceput să plăngă şi, ca să o impace, la botez a zis Cicerone Nicolae. Iar, ca să impace pe toată lumea, pănă la urmă a mai făcut incă o fată - Maria, şi un băiat - Nicuşor."


DEPARTE. A crescut cinci copii. Pe toţi i-a ţinut in şcoli şi in facultăţi. Şi toţi au devenit dascăli, ca tatăl şi bunicul lor, chiar şi aceia care urmaseră facultăţi tehnice. "Soldăţelul lu’ tăticu" a fost profesor in Jupăneşti. A avut noroc cu el fostul comandant de pluton, căci astăzi Cicerone junior are grijă de cel care a implinit 100 de ani ca de un copil mic…
Dar cea mai mare măndrie a bătrănului invăţător sunt acum nepoţii lui. Unul dintre ei e in Danemarca, a plecat la masterat acolo şi nu s-a mai intors. Altă nepoată e in Canada. Cicerone Georgescu n-a ieşit din ţară decăt pănă la Odessa, cănd cu războiu’…

Pentru rezistenţă

După tăvălugul celui de-al doilea război mondial, a venit ghilotina roşie. La doi paşi de Jupăneşti, ultima comună din vale e Nucşoara. Cea din care oamenii s-au ridicat mai presus decăt destinul unei naţii, pentru a face rezistenţa din munţi. Mişcarea a fost condusă de Toma Arnăuţoiu intre anii 1949 şi 1958.
"In Nucşoara, işi aminteşte centenarul, era un invăţător care avea doi băieţi: unul - inginer, unul - ofiţer. Era in legătură cu colonelul Arsenescu, fost ofiţer de stat major. Şi le intrase lor in cap că vin americanii, că scapă de ruşi… Au făcut o rezistenţă păn’ munţi. Cu colonelul Arsenescu. Şi-n rezistenţă au intrat şi alţi invăţători. Printre ei a fost şi un coleg de-al meu, de la Poenărei, unu’ Popescu Gheorghe, un invăţător foarte bun. Erau toţi de vărsta mea, tineri… Şi-n munţi făcuseră adăposturi prin pădure, hrube, făcuseră rost de cojoace, de haine. Avea legături cu femeile ăstea…, femeia lu’ Popescu şi cea a lu’ Constantinescu de-acolo, din Poenărei. Primea rufele, le spăla, le călca, apoi alte femei din sat trimitea să le ducă inapoi. Dar secret, nu ştia oricine. Şi erau nişte ciobani care veneau la noi, vindeau brănză de burduf. Eu aveam atunci moară. Şi Teaşă, unul dintre ciobani, m-a intrebat dacă nu dau un metric de mălai pentru rezistenţă. 15 kile, atăta are un metric, mai mult nu putea să ducă... Şi le-am dat de 2-3 ori, da’ le-am zis să nu spună din partea cui e. Nevasta imi zicea: «Mă, potoleşte-te!». Intr-o vreme convocau pe toată lumea la Coseşti, la primărie. M-am dus şi io. Şi ne intrebau de cei din munţi… Era o perioadă cănd, noaptea, dacă lătrau căinii, fugeam pe deal. Stăteam pitit in zăvoi trei, patru zile, nu ştia de mine decăt morarul. Mi-era frică de securitate atunci. M-au şi arestat, m-au ţinut o zi intreagă acolo. Tot in legătură cu cei din munţi…"
Rezistenţa comunistă a fost asasinată. "Pe cei din munţi i-a prins că au băgat jandarmi, miliţie. Soţul Elisabetei Rizea a fost arestat. Inchipuie-ţi că au avut socotelile lor! Avea dibăcia lor… Aduseseră la Nucşoara un gestionar de-al lor, avea mărfuri multe, magazinul incărcat, vindea şi pe datorie. Era comunist de-al lor. Şi, prin femeile şi ciobanii care avea legătură cu ăia, s-a dus şi i-a prins. I-a trădat cineva! L-a prins şi pe Arnăuţoiu, l-a arestat şi pe colegul meu, Popescu Gheorghe, şi pe popa Constantinescu. Şi pe nevestele lor le-a arestat. Le-a adus aici, in inchisoare la Piteşti. I-a impuşcat."