American story - S-a repatriat la 75 de ani

La 38 de ani, Aurel Secheresiu a fugit in America pentru ca "nu se mai putea trai aici". Azi are 75 de ani si traieste in Romania, fiindca acum aici ii este bine. In 1968, Aurel Secheresiu a fugit din Romania pentru ca aici incepuse sa fie tot mai rau. A ajuns in America, a muncit cu ravna si seriozitate, ca orice bun ardelean, fiind astfel rasplatit din plin. Dupa 35 de ani s-a reintors in tara, fiindca, dupa cum spune, acum ii este bine aici.

ZAMBETE DE AMERICANI. Viorica si Aurel au facut o alegere in ’68 care le-a adus o viata pe care multi romani o viseaza

A te realiza profesional si, implicit, material intr-o tara cum este America reprezinta fara indoiala o mandrie. Aurel Secheresiu este un ardelean care s-a infruptat din tot ceea ce ofera America unui bun cetatean de-al ei. "Daca muncesti cinstit, in America esti recompensat pe masura. Dai, primesti. Pentru americani este foarte importanta corectitudinea. In business nu ai voie sa minti. Daca o faci, o faci o data. Poate de doua ori. Dar a treia oara nu te mai crede nimeni. Esti liber sa pleci!."

O INTREBARE... Aurel Secheresiu a facut Liceul "Titu Maiorescu" din Aiud. Aici a cunoscut-o si pe cea care avea sa-i devina sotie, Viorica. In 1955 s-a nascut Adrian, fiul lor. Aurel era inginer mecanic, specializat in mecanica textila. Dupa terminarea facultatii, a fost repartizat la fabrica Libertatea din Sibiu, unde a lucrat aproape 15 ani. In 1965 a fost numit de Ministerul Industriei Usoare sa coordoneze activitatea de infiintare a fabricii Argesana din Pitesti, cea mai mare fabrica textila de atunci. Era director tehnic. Dupa trei ani de munca la Argesana, a simtit ca "nu se mai poate asa".

"Intr-o dimineata, ajung la fabrica si in birou era tovarasul de la securitate. Imi zice: "Cine a fost azi dimineata, la ora 5:00, la dumneata in fabrica, cu o masina Volkswagen?". M-a surprins. I-am spus: "Asculta, dle, in primul rand eu dormeam la ora 5. Si sa nu ne incurcam functiile! Eu raspund de partea tehnica, dumneata de securitate. Si te rog sa-mi spui cine a fost la ora 5 in fabrica. Daca in 20 de minute nu am raspunsul, sun la minister!". Si-a dat seama ca a gresit." La fabrica erau muncitori din Germania care instalau utilajele. Sefii acestora au ajuns prin Pitesti si au trecut sa vada in ce stadiu erau lucrarile. "Am venit acasa dezgustat si i-am spus atunci sotiei: "Gata! Atat a fost. Nu mai stau in Romania!"". Era in octombrie ’68. Si-au luat concediu si el, si sotia. Dupa ceva discutii cu "organele de partid", au putut sa-l ia si pe Adrian in "vacanta" in Iugoslavia, pentru cinci zile. "Eram hotarat sa plec definitiv, indiferent ce mi se va intampla. Sigur, am riscat enorm. Puteam sa fim impuscati toti trei. Astazi, privind in urma, nu stiu de unde am avut atata curaj." Nimeni din familie nu a stiut planul lor.

CU ELEGANTA. Dincolo de ocean, Aurel Secheresiu a reusit sa-si implineasca toate visele

WELCOME! La Belgrad, familia Secheresiu a mers la Ambasada SUA. Au fost ajutati sa plece in Italia, iar de acolo au urmat drumul spre America. La 13 decembrie 1968 au ajuns la Chicago, primul oras din aventura americana. El avea 38 de ani, Viorica, 37. Dupa vreo trei luni, sotii Secheresiu s-au angajat la Berlington Industries, in Halifax. "Salariul pe o saptamana al sotiei ne ajungea pentru a plati toate cheltuielile pe o luna: mancare, benzina, asigurari etc. Restul puneam in banca. Ne-am gospodarit foarte bine." Vazandu-l harnic, serios, sefii au inceput sa-l trimita la training-uri, in diferite intreprinderi. La intoarcere, trebuia sa prezinte rapoarte. Fiindca nu stia bine engleza, facea tot felul de scheme in care se regaseau informatii utile, cum ar fi capacitatea de productie a fabricii. "Erau uimiti cand au vazut ce rapoarte faceam eu. Ceilalti scriau unde s-au cazat, ce au mancat, cat au platit, cu cine s-au intalnit... Daca stiam engleza, probabil ca si eu as fi facut la fel. Ce sa ma chinuiesc eu cu toate schemele alea?! Cand au vazut prezentarile, m-au intrebat daca am lucrat vreodata in spionaj industrial. Sigur, nu am facut asa ceva, dar ei si-au dat seama ca sunt un bun meserias in domeniul textil." Dupa patru ani, a simtit ca poate sa inceapa ceva pe cont propriu si a cumparat o fabrica de textile in Pennsylvania. A avut in jur de 150 de angajati. "Sapte ani am tinut fabrica, apoi am vandut-o. In America, daca esti prea mic, o duci bine, dar nu reusesti sa prosperi." Dupa experienta de patron, s-a angajat ca plan manager la o firma de camioane. "Aici era deja altceva. Salariul era excelent, in fiecare an primeam o masina noua. Am inceput atunci sa facem diverse investitii. Ne-am cumparat un domeniu de 60 de hectare cu padure, ne-am construit o casa superba, cu vreo 24 de camere. Am avut o viata foarte usoara si frumoasa. Incepusem sa calatorim tot mai mult. Am vazut Europa venind din America. Nu mai aveam problema banilor, dar mai ales a libertatii."

REINTOARCEREA. Se considera un om norocos, dar este convins ca "norocul ti-l faci singur". La pensie, a hotarat sa se retraga in oraselul transilvan in care a copilarit. "Dupa ce ajungi pensionar in America, desi ai tot ce-ti trebuie, viata se restrange cumva in jurul tau. Si am vrut sa mai traiesc si sa traiesc la fel de bine. Apoi, toate proprietatile avute de parinti si socri ne-au fost date inapoi si le administram noi." Desigur, duce, impreuna cu sotia, o viata tihnita, lipsita de griji. "Din pacate, oamenii de azi din Romania sunt foarte putin diferiti de cei dinainte de ’89. In sensul ca zambesc si rad foarte putin. Probabil din lipsa banilor. Grija zilei de maine se vede pe chipul lor." Isi doreste sa vada cat mai curand o schimbare adevarata in Romania - si crede ca in curand acest lucru se va intampla - , pentru ca tinerii sa nu mai fie nevoiti sa-si caute rostul prin alte tari.

TREI INTREBARI

"Eu am plecat complet nepregatit. Nu stiam engleza deloc. Baiatul nostru, pe atunci in varsta de 13 ani, era traducatorul meu. Invatasem si io niste raspunsuri simple la intrebari fixe, de genul: "Cum te cheama"... Stiam ca trebuie sa raspund "Aurel Secheresiu", "Cati ani ai?", "38", "Cati copii ai?", "Unul"... Daca cineva inversa aceste intrebari, eram pe nicaieri. Am si patit odata, cand cineva, in loc sa ma intrebe "Cati ani ai?", ma intreaba "Cati copii ai?", iar eu ii zic automat: "38". Sigur, a fost amuzant, dar mi-am dat seama ca, pentru a avea succes, a realiza ceva, trebuia sa invat cat mai repede limba" - Aurel Secheresiu, despre handicapul lingvistic

ORICE...

"Daca ai o diploma, vorbesti engleza si stii ce vrei, imposibil sa nu ai succes. Mergeti in New York, unde se afla cateva sute de mii de romani, si veti vedea ca foarte putini isi fac meseria pentru care s-au pregatit in Romania. Cei mai multi fac orice numai ca sa supravietuiasca de azi pe maine. Spala vase, podele..." - Aurel Secheresiu, despre romanii din America

PRINTRE STRAINI

"In primii trei ani nu cred ca a fost zi in care sa nu ne gandim "hai sa merem inapoi!". Dar ne-a fost frica. Americanii ne-au primit foarte bine, ne-au ajutat, nimic de zis. Dar au fost perioade, in primii trei ani, care vai ce greu or trecut!" - Aurel Secheresiu, despre dificultatile adaptarii

INGADUINTA

Dupa cinci ani, Aurel Secheresiu a dobandit cetatenia americana, renuntand la cea romana (recastigata dupa ’89), doar pentru a putea sa-si viziteze rudele din Romania. "Nu mi-a fost insa niciodata rusine sa spun ca sunt roman. Dimpotriva. Desi o lunga perioada de timp nu intelegeam si nici nu vorbeam limba, americanii nu au ras niciodata de mine. M-au ajutat, m-au incurajat. Ei nu te pun in situatii jenante. Sunt civilizati." Adrian, baiatul lor, era prin clasa a VII-a cand a plecat din Romania. Dupa testele date la inscrierea la o scoala, a fost inclus in clasa a IX-a. Adrian a facut, la Cluj, Facultatea de Medicina. S-a insurat in timpul facultatii cu o ardeleanca, tot doctorita. Ei au ramas in Pennsylvania, unde lucreaza fiecare in cabinetul lui. Au un baiat, Paul, in varsta de 17 ani.