"Anii mei sunt de la Dumnezeu!"

Viata i-a dat ragazul de a mai putea privi in urma. Si i-a soptit la ureche, in al 100-lea an de existenta: "La multi ani!". Moment de bucurie, de intalnire cu familia, de rememorare a ceea ce a fost. Si bune, si rele: razboaie, revolutii, surghiun, dar si amintiri placute, una dintre ele fiind intalnirea cu Regele Mihai.

SLAVA CERULUI! Ajuns la varsta de 100 de ani, Pompiliu Stroescu crede ca Dumnezeu inca il va mai tine, caci de durut nu-l prea doare nimic

Pompiliu Stroescu: "Sunt singurul care mai supravietuieste dintre cei care mi-au fost colegi si prieteni. Singurul dintre cei 12 frati si surori. Toti au murit. M-am detasat din randul celor care nu mai sunt. Destinul m-a ocrotit, si asa mi-a fost dat sa ating varsta de 100 de ani."

PREGATIRE PENTRU TRECUT. Cu un scris caligrafic, ca de copil, nea Pompi, asa cum ii spun nepotii care-i mai calca pragul la vreo zi de nastere sau la vreun pranz "pregatit cu fast", auzind ca il viziteaza "cineva de la ziar" a asternut pe o hartie cateva randuri, "insemnari din viata" sa, dupa cum el insusi le-a numit. Cu mana tremuranda, dar cu o privire vioaie, imi intinde colile liniate cu creionul si umplute cu un scris marunt si-mi spune fericit: "Aici este viata mea". Apoi tace. Caci nu intelege raspunsul meu. Ma fixeaza cu privirea blanda, ca a unui bunic, face ochii mari si asteapta parca sa repet. Pentru el insa, zambetul de pe chipul meu e de ajuns. De-acum, expresia fetei unui om ii da de stire daca s-a facut sau nu inteles. Caci de auzit, nu mai aude bine de ceva vreme. S-a obisnuit cu toate, caci, spune el, "batranetea e o continuare a vietii". Si, de mai bine de 50 de ani, el tot batran se cheama. Dar ce conteaza?, se intreaba nea Pompi, cand "etatea de 100 de ani e un dar de la Dumnezeu!".

SEVA PAMANTULUI. Spui 100 de ani si te gandesti la eternitate sau la o alta lume, trecuta, din care de-abia daca mai gasesti un supravietuitor. Istoria s-a scris in timp ce tanarul Pompiliu de pe-atunci isi incepea viata. I-a fost dat sa traiasca cele doua razboaie mondiale, sa stie ce inseamna monarhia, dar si dictatura comunista. S-a nascut in satul Berca, Buzau. Este al cincilea copil dintre cei 12, cati au fost la parinti. Unul dintre cei mai priceputi intr-ale gospodariei, spune mandru, nea Pompi. El era cel care se ducea cu vacile la pascut, el era cel care, de mic, isi infigea mainile in pamant, mangaind firicele de tarana, ca si cum ar fi fost cea mai pretuita jucarie. Stia ca din pamantul acela scump veneau toate. Si bucuria, si munca, si sudoarea, si mai cu seama toate merindele pe care mama le intindea in graba pe masa mare, cat sa poata gazdui puzderie de copii, la venirea tatalui obosit de la plug.

VORBA, CA UN MEDICAMENT. Acum, asezat pe fotoliu, cu parul spalat de culoare si doar cu cateva riduri ce-i traverseaza, parca in ciuda, pielea neteda a fetei, Pompiliu Stroescu priveste cu nostalgie fotografiile intepenite in rame, batrane si ele de zeci de ani: "Daca as putea da ceasul inapoi, ce fericit as fi! As mai privi inca o data chipul mamei, ochii arsi de soare ai tatalui. Locurile... Mi-as vedea tineretea si adolescenta". Le spune pe toate incet si trist. Sta o clipa. Dupa care isi infige mainile in bratele scaunului si cu miscari lente incearca sa se apropie de mine. Ridica mana, semn ca urmeaza ceva important: "Am trecut prin multe, trebuie insa sa stii sa fii optimist si... cumpatat. Eu m-am lasat condus de ingerul meu pazitor. Asta e secretul!". Zambeste multumit, dupa care priveste iar in jos, scormonind parca dupa amintiri: "Am fost in ambele razboaie mondiale", spune nea Pompi, cautand de zor cu mana, pe masa din spatele sau, diploma care atesta participarea sa ca cercetas-erou in razboiul din 1916-1919. Era un copil. Un copil pe care ranitii, unii aflati la varsta la care ar fi putut sa-i fie tata, il priveau cu ochii incetosati de lacrimi si durere, ca pe unica lor scapare. In spital, le vorbea mereu despre ingerul pazitor, despre minunile facute de Dumnezeu, despre copiii si familiile lor. Vorbe poate mai tamaduitoare decat compresele cu apa de pe fruntile lor sau decat bandajul inrosit de suvoaiele de sange care tasneau de peste tot din trup.

ARME SI DUMNEZEU. A trecut razboiul. Dar n-a fost de ajuns. A trebuit sa vina un altul, ca sa mai incerce inca o data soarta amara a oamenilor. Pompiliu Stroescu razbise in viata. Ajunsese subdirector al Pescariilor din Basarabia si Romania. "10 zile am dormit atarnat in hamac. Iar cand a trebuit sa evacuam Basarabia, am fost ultimul care a plecat. Am avut grija ca oamenii care erau in subordinea mea sa nu pateasca nimic." "Eiii, ofteaza prelung nea Pompi, am trecut prin multe incercari. In timpul razboiului eram pe malul Marii Negre, la Valcioc, si am facut o escala cu un avion de vanatoare. Am ajuns la Odessa, unde am fost intampinati de trei rusi. Comandantul mi-a dat ordin ca, daca e nevoie, sa trag cu mitraliera. Stiam sa folosesc arma, stiam sa pilotez si avioane. In razboi tre’ sa stii sa faci de toate. Dumnezeu mi-a ajutat", spune nea Pompi, cu vocea ferma, asa cum rostea odinioara, in razboi, ordinele, cand era sublocotenent de artilerie.

TRECUTUL, IN ALB SI NEGRU. "Marilena, adu pozele alea", ii spune nea Pompi fiicei sale. Se uita pe imaginile alb-negru, singurele martore la scurgerea anilor. Atatea chipuri, atatia oameni! Prin fata ochilor ii trec ca intr-o defilare de 23 August fratii, surorile, parintii, colegii si prietenii. Dintr-un colt de fotografie ii zambeste o femeie frumoasa, cu parul strans in coc, avand privirea senina si tinand capul intr-o parte: sotia sa, Pompilia, femeia alaturi de care a trait mai bine de 56 de ani. A cunoscut-o la un bal. Avea pe-atunci 44 de ani. Desi intalnise multe femei, pentru a se casatori cu Pompilia i-au trebuit doar trei saptamani. Comportamentul, firea blanda si totodata extrem de ambitioasa au semnat actele unirii lor pe veci. Acum un an si jumatate l-a parasit, pasind in lumea celor drepti. Zambeste. Semn ca nu de moarte ii e frica. Ci de neputinta. Dumnezeu insa l-a ferit de boala, l-a incurajat, l-a facut optimist.

INTALNIRE REGALA. 100 de ani de amintiri si de intamplari, numa’ bune de a fi povestite. Doua insa sunt evenimentele cu care nea Pompi se faleste, asemenea unui copil care ia pentru prima oara nota 10: nasterea fiicei sale si intalnirea cu Regele Mihai: "Eram la Chisinau. Se sarbatoreau trei ani de la revenirea Basarabiei la patria-mama. La expozitia pe care am avut-o acolo cu produse pescaresti, am avut onoarea sa-l primesc si pe rege. I-am oferit hamsii sarate. Apoi am dat mana cu el", povesteste nea Pompi, emotionat, privind la legitimatia de veteran.

"O SA-L DAU VECINILOR CU DEDICATIE"

Din 12 frati, sapte au facut cursuri universitare. "Am stat in camin si, ca sa ma intretin, am muncit. Faceam meditatii la matematica, ma descurcam!", povesteste nea Pompi cu voiosie. A absolvit Academia de Stiinte Economice si pana la 65 de ani a muncit de dimineata pana seara. "S-au adunat an dupa an si nu m-a preocupat ziua mea de nastere. In aprilie, cand am intrat in randul centenarilor, am simtit ca m-am nascut din nou, abia atunci mi-am dat seama cata viata s-a strans!" In tinerete ii placea sa mearga la teatru, la baluri. Acum, asculta muzica sau se uita la fotbal. Aduna stropi de bucurie din orice. Se uita iscoditor la mine, imi strange cu putere mana si, vrand parca sa devin complice la fericirea sa, imi spune: "Cand o sa apara articolul, o sa-l dau vecinilor cu dedicatie. O sa fie minunat, nu?".

URA IMPOTRIVA COMUNISTILOR

Intr-o lume in care carnetul de partid era cheia magica care putea sfarama lanturi si descuia cele mai ferecate usi, nea Pompi, cu hotarare si incapatanare, a refuzat sa devina membru PCR. N-a crezut niciodata in comunism, poate de aceea si Cel de Sus i-a ingaduit sa traiasca si momentul prabusirii socialismului. In ’47 a fost destituit din functie si mai bine de un an au trait din salariul sotiei lui, din care 226 de lei era numai rata la casa pe care o cumparasera cu un credit de 100.000 de lei. Tot atunci, si-a vazut parintii aruncati intr-o camaruta, in timp ce casa parinteasca a fost distrusa. Pe toate le-a depasit, cu incredere si curaj. Caci nu era moment greu in care sa nu-i spuna sotiei: "Lasa, ca o sa ne descurcam!". Si asa se intampla.