Batranul care oblojeste timpul oamenilor

Dumitru Baduna s-a facut ceasornicar reasambland ceasurile pe care tatal sau le desfacea si nu mai stia sa le puna piesele la loc. Anul acesta s-au facut 60 de ani de cand profesia lui este sa ingrijeasca timpul oamenilor.

Anii ’40. Intr-un timp dominat de necunoscutele negre ale razboiului plasmuit de Hitler, in Bucuresti, un pusti cu mustata abia mijita se lupta cu zilele sa-si afle rostul in viata. Isi dorise, impins de tatal sau, sa urmeze liceul militar. Si sa-si cladeasca o cariera. Destinul n-a vrut sa-l asculte. A fost respins la proba fizica. S-a dus ucenic la un vecin de cartier care era ceasornicar si-a invatat cum sa faca timpul sa curga mai repede sau mai incet.

TATAL, SERGENTUL. Dumitru Baduna s-a nascut la sfarsitul lui ianuarie 1929, in cartierul Dorobanti din Bucuresti. Parintii sai venisera atrasi ca fluturii de luminile orasului si de un viitor mai bun, din Teleorman, intr-un asfintit din vara lui 1914. "Parintii mei erau tarani, domne, si au venit in Bucuresti dupa campania din 1913, razboiul balcanic. Tata a fost la razboi, dar apele s-au limpezit repede, nu s-a tras nici un glont, ca s-a semnat repede pacea de la Adrianopol. In acel razboi s-a murit doar de holera, pe coclaurile Bulgariei", isi incepe povestea Dumitru Baduna. Are 75 de ani si un atelier de "ceasornicarie de inalta precizie" in Popa Nan. Repara ceasuri aici de prin 1977, desi de meserie s-a apucat inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial. "Tata a intrat in Politie imediat ce familia mea a venit la Bucuresti. Era sergent de strada. Avea sector de la Strada Christian Tell si pana la Bulevardul Lascar Catargiu", spune batranul. Ceasornicarul povesteste ca a trait foarte bine in anii interbelici. "Era vremuri bune, domnule, traia lumea bine, mancarea era ieftina. Tata stia tot ce misca prin cartier. Acum treaba sergentilor de strada e facuta de gardienii publici. Tata canta duminica in orchestra «Corpul sergentilor», in Piata Victoriei, la sosea. Era o incantare pentru toata lumea iesita la promenada sa-i asculte si o mandrie pentru mine si fratii si surorile mele."

PAZNIC. "Nemultumirea cea mare a tatalui meu era ca nu primea bani prea multi de la politie. In 1914 primea 90 de lei lunar, iar o paine alba costa 8 lei. Asa ca a iesit din politie", isi aminteste batranul. Tatal viitorului ceasornicar s-a angajat paznic la vagoanele de dormit, in depoul Garii de Nord. "Primea de trei ori mai mult ca in politie, pentru ca duminicile se plateau dublu si avea spor de lucru noaptea. In acea perioada a dobandit o manie, ceva ce acum se cheama «hobby»: colectiona ceasuri. De multe ori, cand avea timp, mesterea la ele, le desfacea, se uita la ele, le observa mecanismele, de multe ori desfacea puntea ceasului. Apoi aparea beleaua: nu mai stia sa puna piesele la loc! Si imi striga mie: «Ia uita-te tu, Mitica, la el si vezi de-l poti pune la loc». Atunci am inceput sa mesteresc la ceasuri", zice Baduna. A urmat scoala primara in Dorobanti, apoi a vrut sa dea examen la scoala militara. "Era curtea plina cand m-am dus la admitere. Eliminatorie era proba fizica. Si am picat. Si acum mai am hartia pe care a primit-o tata, prin care era anuntat ca am fost respins. Apoi, anul urmator, in ’40, s-a pornit razboiul si nu am mai urmat", spune batranul. Si-a completat studiile mai tarziu, prin anii ’50, terminand scoala la seral.

RAZBOIUL. Cand a inceput razboiul, tatal sau a decis ca baiatul cel mic al familiei trebuie sa faca ceva cu viata lui. Mitica a intrat ucenic la un ceasornicar din cartier. "Stefan Constantinescu, zis Fanica Ceasornicarul, inchiriase un spatiu intr-o cladire aproape de casa in care locuiam. Isi deschisese acolo o pravalie: «Ceasornicarie. Bijuterie. Optica». Invatase meserie de la celebrul Perimon, unul dintre cei mai mari ceasornicari. Tata era client fidel de ani de zile al lui Fanica, isi ducea acolo ceasurile pe care nu mai stia sa le reasambleze. Acolo m-am scolit eu, cot la cot cu bijutieri", povesteste ceasornicarul. Baduna isi aminteste cum, in august 1944, dupa intrarea trupelor rusesti in Bucuresti, a vazut plutoane de nemti prizonieri, ce fusesera capturati pe front si erau prezentati de rusi drept prada de razboi. Imi amintesc foarte limpede cum am cumparat un pepene si l-am dat unuia dintre prizonieri. Si altii faceau la fel, le aruncau mancare. Toata tara vuia ca rusii erau niste bestii si facusera numai nenorociri pe unde trecusera", sustine batranul. La scurt timp, in aceeasi zi, un soldat rus a intrat in pravalie cu un ceas valoros si a cerut sa-i fie reparat. "Il sterpelise de la cineva, pentru ca avea o bucata din lant rupta. I-am explicat ca nu se poate face decat daca am bucata originala. N-a vrut sa inteleaga, i-am explicat minute in sir, apoi s-a indreptat, imbufnat, spre usa. S-a intors spre mine, a scos pistolul si mi-a cerut un alt ceas pe care il vazuse in vitrina. L-a luat pe ala si mi l-a lasat in schimb pe cel pe care il sterpelise", isi aminteste batranul.

SUB COMUNISTI. Dupa razboi a inceput o perioada grea pentru Dumitru Baduna. "Pe vremea regelui era un respect pentru meseria pe care am facut-o eu. Era o meserie curata si banoasa. Dupa razboi, s-a inchis pravalie dupa pravalie. Atelierul lui Fanica nu a scapat nici el. Am lucrat pe unde am putut, ca particular, acasa, sau pe la diverse ateliere obscure, care functionau fara stirea autoritatilor", spune ceasornicarul. In 1960, toti meseriasii s-au inscris in cooperativa "Arta si precizie": "Lucram la stat si primeam bani dupa incasari. Intai 45 la suta din ce castigam, apoi a scazut incet-incet pana la 32 la suta. Oricum, numai sa castigi cat mai putin muncind cat mai mult. Comunistii nu ne-au cerut niciodata vreo comanda pentru protocoalele lor. Am lucrat numai pentru persoane particulare".

ATELIERUL. Din ’77, in baza unei legi date de Ceausescu, a putut sa-si deschida propriul atelier, pe Popa Nan, intr-unul din fostele depozite ale unei alimentare care cazuse la cutremur. Acolo lucreaza si acum. Este, dupa cum spune, cel mai bine echipat atelier din cele care mai exista, avand toate tipurile de scule. "Am clienti fideli, oameni importanti care au ceasuri vechi, foarte valoroase, care din cand in cand trebuie «repansate». Pot doar sa supravietuiesc cu banii pe care ii iau", mai spune Dumitru Baduna.

PASIUNE

"Tata avea o manie, ceva ce acum se cheama «hobby»: colectiona ceasuri. Mesterea la ele, le observa mecanismele, desfacea puntea ceasului. Apoi aparea beleaua: nu mai stia sa puna piesele la loc! Si imi striga mie: «Ia uita-te tu, Mitica, si vezi de-l poti pune la loc!»"

CLIENTELA

"Am clienti fideli, oameni importanti care au ceasuri vechi, foarte valoroase, care din cand in cand trebuie repansate. Pot doar sa supravietuiesc cu banii pe care ii iau" - Dumitru Baduna, ceasornicar

FOTO

MESTER. In atelier, batranul are toate tipurile de ustensile

VECHIME. Dumitru Baduna are carte de munca din 1944

GRANICER. In armata, Baduna a castigat un concurs de trageri