Dragoste pe un carton

Serban si Dorina traiesc in strada si sunt fericiti, impart acelasi carton. Nu se plang de frig, de foame sau de lipsa unui acoperis. Ba din contra, mereu zambesc trecatorilor care deja ii cunosc. Acum insa, bucuria lor a fost ruinata de boala Dorinei, iar faptul ca nimeni nu-i baga in seama si nu-i ajuta il seaca pe Serban de puteri.

Il cheama Ion Dumitru, lumea l-a strigat insa o viata Serban. Are 48 de ani si sta in centrul Bucurestiului, doarme in strada, la Piata Kogalniceanu, alaturi de sotia sa, Dorina, cu patru ani mai in varsta. Serban isi duce zilele ajutand floraresele sa care marfa, pentru 40 de mii de lei. Cu banii isi cumpara de mancare, tigari si votca - iarna sa se incalzeasca, iar vara, "ca nu poate vorbi fara", spune el si se scuza pentru sticla pe care o are in buzunarul gecii jigarite.

Este foarte trist Serban. Nu ca sta pe strazi, ca n-are ce manca sau unde sa se spele; ei sunt fericiti cu viata pe care o duc. Ci pentru ca sotia sa este bolnava. La inceputul verii, Dorina a facut oreion, n-a luat antibiotice, a crezut ca-i trece si-acum s-a infectat. Ganglionul, mare cat o gutuie, ii mutileaza trasaturile, odata fine si frumoase. Sta toata ziua pe o buturuga, sprijinindu-si capul pe-o cutie de carton din fata ei. Din gura ii curge saliva. E aproape inconstienta din cauza durerii ce a secat-o de puteri. Din cand in cand se mai ridica, inmoaie o carpa intr-un pahar cu apa si se spala. Ii place sa fie curata, a fost profesoara de chimie si sefa de promotie la facultate, povesteste Serban.

NEPUTINTA. El plange ca Dorina sufera si da cu pumnul in perete ca nimeni n-o ajuta. Intai a fost internata la Stomatologie, li s-a facut mila doctorilor de ea. I-au luat biopsie de pe limba si i-au spus ca are un inceput de metastaza. Rana nu s-a vindecat nici pana acum, de asta saliveaza Dorina. Serban povesteste ca a primit trimitere peste trimitere, la Spitalul Coltea, la Fundeni, la Policlinica Batistei. O doctorita a intrat in concediu si a uitat sa-i dea Dorinei tratamentul. O data s-au dus la Fundeni si "nici macar n-au vrut sa-i panseze drena din care iesea puroi". Atunci, Serban s-a batut cu bodyguarzii, a spart un geam, a fost revoltat ca a platit atata asistenta sociala ani la rand. Politia l-a iertat, iar un domn i-a dat pe geamul jeep-ului 200.000 de lei sa cumpere pansament, sa-si bandajeze sotia.

Au fost si la Spitalul 10, acolo exista un pavilion pentru cazurile sociale. "Erau numai mortaciuni. O tundea pe una in mijlocul salonului, ii curgeau paduchii. Mirosea a urina. Mai bine cu mine in strada decat sa o las acolo", spune Serban. A reusit sa obtina niste antibiotice de la fundatia "Medici fara frontiere", dar doar atat. O iubeste mult, "pentru ca e om. E carnea mea", spune Serban si isi acopera a ciuda ochii inlacrimati, cu pumnii.

IUBIREA, BAT-O VINA! Serban ne duce in Cismigiu, sa vorbim langa apa, ca-i "face bine la cap". Vrea sa intelegem ce inseamna Dorina pentru el, ne deapana povestea vietii lui. In 1981 se insoara, "o iubire nebuna"; sotia, copia fidela a Pamelei din Dallas. Un an mai tarziu divorteaza, "Pamela" il inselase. Dragostea lor a lasat insa in urma un copil, pe Andreea, care acum are 22 de ani. Serban povesteste ca s-a luptat in instanta "ca un leu paraleu" sa obtina custodia fetitei, dar nu a avut dovezi pentru adulterul sotiei. Cand vorbeste despre Andreea parca "se rupe o bucata de carne" din el, "mi-e un dor de ea nebun". Ultima data a vazut-o acum sase ani, a vorbit cu ea in franceza, limba pe care a invatat-o de la tatal ei. Andreea i-a spus ca a fost un tata rau, ca nu trebuia sa o lase, chiar daca mama ei gresise. In timpul asta, Serban o mangaia. "Apoi am plecat, am vrut sa ma rup. Poate ii faceam si mai rau. Iar acum, uite-te la mine, un vagabond, mi-e rusine...", si isi ineaca lacrimile siroaie intr-o gura de votca. Pierderea copilului si a sotiei l-au trimis pe Serban doua luni la neuropsihiatrie, a avut o cadere psihica.

DORINA. Pe Dorina a cunoscut-o in casa la niste prieteni. Sotul ei murise inecat cu ani buni in urma. Acum, Dorina traia cu un barbat ce "ii dadea bataie daca nu-i aducea votca la pat". Intr-o zi, povesteste Serban, a vazut-o cu ochii vineti si a ajutat-o, a luat-o la el in casa si i-a dat o camera din cele doua pe care le avea. Dupa o luna s-au casatorit, era in 1994. Au chefuit singuri, n-au avut invitati. Nici copii n-au putut sa aiba. Dorina a pierdut o sarcina la patru luni. Sa uite, s-au mutat de la Ploiesti, la Busteni. "A fost cea mai frumoasa perioada a noastra. Faceam amor la gura sobei", rade pe sub mustata Serban. Ea era profesoara de chimie si isi gasise post acolo. El voia sa vanda apartamentul din Ploiesti si sa-si cumpere o dubita, sa faca transport comercial. Serban a semnat o procura cu o firma de imobiliare, dar semnatura pe act nu si-a pus-o patronul, ci o verisoara de-a lui. Asa se face ca, peste cateva luni, cand Serban s-a intors la Ploiesti a gasit yala schimbata la usa. Vecinii i-au spus ca apartamentul fusese vandut. "Am fost fraieri, ne iubeam si n-am mai fost atenti la ce am semnat", explica el. Nu mai aveau bani sa traiasca in Busteni, el era somer, iar salariul ei - prea mic pentru un trai.

IUBIRE IN STRADA. Au venit la Bucuresti, cu doua genti si ceva bani, lichidare de salariu. Au stat un an intr-un bloc parasit, au dormit pe niste covoare gasite. El s-a angajat pe un santier, primea 1.200.000, din care mancau. Dorina isi pierduse decenta si curatenia unei profesoare pentru a mai putea fi angajata. Se spalau cu sticla si se incalzeau la foc. Dimineata se trezeau cu funingine pe ochi. O data, Serban a luat foc. L-a stins Dorina cu o canadiana alba pe care el doar ce i-o cumparase. Spune ca a stat trei luni in spital si imi arata spatele ars si cicatrizat ca sa-l cred. In fiecare zi a venit Dorina la el cu mancare. S-au mutat din blocul parasit, a fost vandut. In prezent stau la Piata Kogalniceanu, tot in strada, au trecut peste iarna in subsolul unui bloc, incalzindu-se cu votca. Serban s-a imbolnavit din nou, de plamani, a cazut pe strada, iar Dorina, din nou a avut grija de el. Acum, ea are nevoie de el si Serban se simte neputincios. Nu-si mai doreste nimic de la viata, doar ca ei doi sa imparta sanatosi acelasi carton.

DOR

"Fetita mea este o frumoasa. E lungana si ochelarista. Vorbesc despre ea si se rupe o bucata din mine. N-am mai vazut-o de sase ani. Vreau sa o vad, e carnea mea, dar mi-e rusine, n-am obrazul de soric. Nici o cafea nu pot sa-i ofer" - Ion Dumitru, campion la saritura cu prajina (1968)

CAMPION

Serban s-a nascut la Ploiesti. La 12 ani, un unchi l-a dus sa faca box, sa invete sa se apere. Dupa trei luni, antrenorul federal de atletism Oprisescu, vazandu-l "lung" si rezistent, i-a promis ca-l face campion si l-a luat sa-l faca saritor cu prajina. Peste cinci luni, Serban ajungea campion la juniori, pe actualul Stadion "Lia Manoliu"; depasise bara urcata la 3,60 m. "Saritura cu prajina trebuie sa o judeci. Cand sari prima data ai un gol in stomac, ca atunci cand zbori cu avionul. Prin antrenament scapi de senzatia aia si e… oau! Sporturile extreme nu sunt nimic!", povesteste Serban, cu privirea pierduta parca in trecut. De la 15 la 19 ani, tanarul sportiv avea sa iasa campion de trei ori pe an, sa bata recorduri la diferite concursuri. A terminat o scoala profesionala si a iesit sef de promotie, ca operator chimist. Spune ca avea "spirit de invingator". Pana s-a lasat de sport a inceput sa fumeze si sa-i placa whisky-ul.