Drama unei familii - A supravietuit in trei lagare naziste

Multi oameni au fost agatati in streang in fata lui: i s-a impregnat pe retina tremurul funiei. Spasmul muribunzilor ii cutreiera si astazi cosmarurile. A trecut prin chinuri greu de imaginat, si-a vazut moartea cu ochii, dar a vazut si sute de oameni pierind. El a scapat printr-o minune.

Prof. univ. dr. Ioan Gottlieb a implinit 76 de ani. Este unul dintre putinii romani care inca mai poarta amprenta Auschwitzului.

GHETOUL. Pana la 5 ani nu a stiut ca este evreu, abia atunci i-a spus tatal sau. In Baia Mare ocupata de unguri, evreii vorbeau limba celorlalti, asa ca idis nu a invatat in familie. Tatal sau vorbea germana si a invatat si el, mai ales ca avea si o "fraulein" (n.r. - guvernanta) fata in casa. "Antisemitismul exista si sub romani, si sub unguri, insa el s-a accentuat cand au venit nemtii. Sub unguri au inceput acele legi de discriminare, erau vestitele numeruss claussus si numeruss nullus. Erau facultati unde nu era voie sa intre evreii. Din ’44, in martie, cand au patruns trupele germane, cei din familia Gottlieb a trebuit sa poarte steaua galbena.

"Se stia ca urmeaza ceva rau. Tatal meu era foarte bine informat, asculta Radio BBC, dar afla multe si din alte surse." Dupa ce nemtii au intrat in Baia Mare, au fost repartizati doi ofiteri Wermacht si la locuinta familiei sale. "Aveau ca ordonanta un baiat putin mai mare ca mine, cu care m-am inteles foarte bine. La plecarea noastra a spus ca ii pare tare rau pentru toate ce se intampla."

Familia Gottlieb a fost dusa in ghetoul de la marginea orasului. "Au venit vreo trei insi in casa, unul dintre ei era profesorul meu de sport. Erau baimareni care colaborau cu nemtii si ne-au escortat la camionul ce ne-a dus la ghetou. A fost ultima zi in propria locuinta a tatalui meu si a bunicilor. Ei nu s-au mai intors acasa niciodata."

Evreii urcau in vagoanele de vite

Odata ajunsi in lagar, barbatii erau separati de femei

Evreii nefolositori porneau catre camerele de gazare

Copiii ajungeau cobai pentru experimente medicale

Nazistii stergeau urmele masacrului

Doar saci de par si geamantane, atat mai ramanea din evrei

MUNCA TE OMOARA. La 3 mai 1944, familia a fost urcata in vagoanele pentru vite, alaturi de ceilalti evrei baimareni, cu destinatia Auschwitz. "Am urcat in acelasi bou-vagon eu, tata si cei doi bunici, pentru ca mama mea vitrega s-a sinucis in ghetoul de la Baia Mare. Aveam o galeata in vagon unde ne faceam nevoile. Nu puteai sa te odihnesti, stateam ca sardelele, se intorcea unul, trebuia sa se intoarca si ceilalti, dar cea mai apasatoare era frica ce o purtau toti in suflet pentru ceea ce puteau sa pateasca", isi aminteste Gottlieb.

Noaptea s-au trezit la Auschwitz. "Am fost scosi din vagoane si impartiti pe doua randuri, barbati si femei. Tatal meu a avut inspiratia sa-mi spuna ca se face un fel de triere si, daca sunt intrebat daca vreau sa lucrez, sa spun ca da. Si sa sustin ca am 18 ani. Asta m-a salvat. Si el avea pe atunci 47-48 de ani si a spus ca are 44. Eu si cu tata am mers intr-o directie. Mi-am luat ramas-bun de la bunici, care au mers de partea cealalta. Pe ei nu i-am mai vazut niciodata. Au fost gazati si apoi incinerati." Dupa ce au trecut pe sub vestita poarta "arbeit macht frei" (munca te omoara, in traducerea sa), Ioan si tatal sau au fost dusi intr-o sala unde a trebuit sa se dezbrace in pielea goala. "Acolo ne-am despartit si de ultimele lucruri personale." Au facut dus, au fost rasi sub brat si in zona genitala, tunsi scurt pe cap, cu o dunga la mijloc, au fost imbracati cu haine vargate si incaltati cu saboti din panza si talpi din lemn. "Nu aveai cum sa fugi, ca erai recunoscut imediat. De vorbit nu mai vorbea nimeni, nu mai indrazneau sa discute unii cu altii, amutisera cu totii de teama si scarba."

SINUCIDEREA. Au stat o vreme la Auschwitz si apoi au fost transferati in lagarul din Mauthausen. "Si aici, am ramas cu cei de peste 18 ani la munca. Dupa o perioada ne-au dus intr-un lagar mai mic, Melk, lagar pentru munca. Se construia o fabrica de avioane sub un deal si noi sapam galeriile. Eu lucram pe pickhammar (n.r. - ciocanul pneumatic) pana cadeam in genunchi de oboseala. Uneori eram atat de obosit din cauza muncii, incat dormeam in mers si chiar visam, dirijat fiind de vecinii mei. Noaptea ni se parea o pauza de o secunda. Aproape ca aveam vedenii. Tatal meu n-a rezistat si pentru ca avea un psihic de evreu asimilat. Fusese ofiter in armata Austro-Ungariei, deci era trup si suflet pentru tara si, iaca, tara lui ce a putut sa-i faca! Pentru el era ceva de neconceput. Si asta l-a daramat." S-a sinucis cu cateva luni inainte de eliberare. Se pregatise insa de mult pentru varianta asta, pe care o vedea singura cale de a evita suferinta si umilintele. Inainte de a ajunge in lagar, prin intermediul sotiei directorului de la spitalul din Baia Mare, facuse rost de cateva pliculete cu morfina, insa, neutilizata in lagar, ea s-a umezit si si-a pierdut efectul. A incercat o data sa se spanzure si s-a rupt cureaua. A gasit alta curea si in cele din urma a facut-o. "Eu, pe atunci, cu mintea mea de copil, l-am aprobat, dar acum imi pare rau. Oricum nu scapa, aproape nimeni de varsta lui n-a scapat. Prin acest gest el a evitat alte cateva luni de suferinta. Eu insa am suferit intotdeauna din acest motiv, si sufar si astazi."

HRANA. Catre sfarsitul razboiului s-a intors la Mauthausen. Imagini de cosmar ii revin in minte. Ceata baracilor, aburii razboiului, sangele iscat din disperare si rautate. Ioan isi aminteste de Fritz, seful baracii, in fata caruia a facut compromisuri ca sa poata supravietui. Cruzimea sa l-a inspaimantat pe Gottlieb. Intr-o zi, la apel, un evreu din Baia Sprie nu a raspuns din cauza oboselii. "Il mai vazusem pe Fritz batand, dar niciodata ca atunci. Se oprea, se odihnea, apoi incepea din nou. La un moment dat, l-a pus sa se dezbrace si sa se bage intr-un butoi cu apa aproape inghetata. Vazand ca rezista, Fritz l-a mai batut ore intregi si, pentru ca tot n-a murit, l-a spanzurat."

La un moment dat, doi ucraineni, prinsi cand incercau sa evadeze, au fost condamnati la moarte prin spanzurare. "Nu aveam nici 16 ani cand am vazut cum li s-a pus streangul in gat si li s-au smuls scaunele de sub picioare. I-am admirat insa pentru modul curajos cu care au intampinat moartea, nu au implorat mila, singurele miscari au fost spasmele necontrolabile ale picioarelor. In acelasi timp nemtii glumeau si radeau sub trupurile lor."

Un mare calvar a fost si mancarea proasta din lagare. "Paine cu putina margarina si un lichid numit cafea, apoi nelipsitul «dorgemuse» - o fiertura de legume uscate, de fapt sfecla furajera".

SADISM. Fritz i-a povestit lui Ioan Gottlieb cum in prima parte a detentiei lui, din cauza muncii grele, foarte multi detinuti mureau. Cu timpul a fost incurajata chiar decimarea voluntara a acestor oameni. Multe batai se soldau cu decese. Oamenii erau loviti cu mana, cu picioarele, cu tuburi de cauciuc umplute cu nisip, ca sa aiba un efect mai mare. Uciderea nu era pedepsita. Mureau cam 10% din detinuti, 1.000 pe luna. Cand se micsora efectivul, aduceau altii. Mortii erau dusi cu camionul si arsi la crematoriu. Pentru a scapa, Fritz a fost unul dintre cei mai sadici asasini. Se ducea la cariera de piatra de la Mauthausen cu 100 de oameni si se intorcea cu cel mult 15. Restul erau aruncati de pe treptele carierei de piatra. "Asa a format o armata de detinuti sadici, care pe urma deveneau sefii noilor veniti."

DISECTIE PE VIU. Una dintre cele mai grele pedepse in lagar era si curatirea WC-urilor. "Cupele se umpleau de fecale, formand movile imense. Eram nevoiti sa lucram cu mainile."

Ajutat de un polonez crestin, care fusese adus in lagar din motive politice, Gottlieb si-a gasit de lucru la infirmerie. Acolo a stat langa patul de moarte al multor detinuti muribunzi, strangandu-le mana. "Nu existau medicamente, nu exista nimic. Noi nu contam, nu eram oameni pentru ei." A asistat la operatii incredibile. Unui detinut trebuia sa i se amputeze un picior. Pe viu, pielea si carnea s-au taiat cum s-au taiat, insa pentru os au adus o panza de ferastrau. Lucrau ca taietorii de lemne, unul tinea de o parte, altul - de cealalta. Durerile erau cumplite, iar bolnavul, in cele din urma, a murit. Un alt bolnav s-a infectat la testicule, iar scrotul s-a umflat la marimea unui cap de copil. "Puroiul iesea cand intr-o parte, cand in alta, iar medicii introduceau un tifon si mai curatau cu ce se putea."

L-a bantuit si ideea sinuciderii. In toamna lui ’44 mureau cate 30 de oameni pe zi, iar cadavrele erau tinute la subsolul infirmeriei chiar sub toalete, mortii ajungand plini de fecale si urina. "Noi, cei de la infirmerie, trebuia sa caram lesurile in camionul care le ducea la crematoriu. Unul prindea mortul de sub brat, celalalt - de picioare. Atat mi-am dorit - ca sa nu mai lucrez aici cand va muri tatal meu, si asa s-a si intamplat."

ELIBERAREA. Ioan Gottlieb a fost eliberat de americani la 5 mai 1945. Avea 16 ani si cantarea 32 de kilograme. "SS-istii fugisera din lagar, venise politia austriaca pentru a mentine ordinea, nu ne mai faceau rau, dar de murit se murea pe capete. Camioanele nu mai veneau, crematoriul nu mai functiona si atunci cadavrele erau depozitate intr-o movila pe «Apelplatz» - piata unde altadata se facea apelul detinutilor. Primul lucru pe care l-au facut americanii a fost sa-i dea pe toti cu DDT contra paduchilor si sa-i hraneasca. Oamenii au scapat de paraziti, dar multi dintre ei au murit, pentru ca organismul nu a putut asimila mancarea normala."

Gottlieb, impreuna cu alti cativa supravietuitori, a fost transportat la o infirmerie in Ebensee. Inca mergea pe picioare, dar peste cateva zile a cazut la pat, nu-si mai putea ridica nici capul. A fost pus la perfuzii si un tanar prelat catolic l-a salvat hranindu-l cu lingurita. "Dupa zece zile mi-am revenit." Insa tot nu putea merge... "Trebuia sa invat sa pasesc, caci daca ambii genunchi erau indoiti, cadeam."

Cand a sosit in sfarsit la Baia Mare, se mai intremase si avea 45 de kilograme, insa colegii de scoala nu l-au mai recunoscut. A inceput sa manance mult. Enorm de mult, in numai zece zile a ajuns la 55 de kilograme. Statea la o ruda si manca o singura data pe zi. Adica de dimineata pana seara. Se trezea si noaptea si golea camara plina cu cele gatite pentru a doua zi, plus alimentele conservate. Dar nu i-a spus nimeni niciodata nimic.

Astazi, sotia lui Gottlieb povesteste ca, indiferent daca este nevoie sau nu, profesorul vine acasa, in fiecare zi, cu cel putin o paine. A reluat liceul, a continuat cu facultatea, apoi a predat la Iasi, oras in care si-a dat si doctoratul. A reinvatat sa traiasca, dar chinurile suferite nu i-au dat pace si, la 45 de ani, a facut infarct. Si acum sufera de fel de fel de betesuguri cauzate de perioada de detentie, dar e fericit alaturi de sotia sa. Si pentru ca este un om care a reusit in viata incepand prin a invinge mai intai moartea.

DEZMAT
"Intr-o zi, detinutele dintr-o baraca cu femei au fost duse intr-o baraca a barbatilor si totul a degenerat intr-un dezmat general. Nimanui nu-i pasa de consecinte, pentru ca nu stia daca traieste pana a doua zi"

SS-ISTII
"Setea de cunoastere m-a ajutat toata viata sa urmez cariera de profesor universitar, iar prin activitatea mea am dorit sa realizez ce ar fi dorit tatal meu pentru mine, in amintirea lui si in numele sacrificiului pe care l-a facut"

O MANA DE OM

ADOLESCENTA. Fostul detinut si sotia lui - in vremea studentiei In lagarele razboiului a iesit invingator in lupta cu moartea de cateva ori. Un medic i-a explicat secretul - corpul sau a facut totul ca sa reziste. Din cauza subnutritiei, trupul sau de adolescent a "oprit" orice strop de energie in directia dezvoltarii, a cresterii si s-a concentrat exclusiv pe supravietuire - asigurarea necesarului de calorii suficiente ramanerii in viata. "Mi s-a spus ca organismul isi asigura necesarul din fecale... De atunci nu am mai crescut, nici acum nu mi-au aparut maselele de minte."

IUBITORUL DE DUMNEZEU

Prof. univ. dr. Ioan Gottlieb s-a nascut la 21 ianuarie 1929 la Baia Mare, in familia lui Vasile si Rozalia (nascuta Zelmanovits) Gottlieb. Numele de Gottlieb provine din germanul "Gott" - Dumnezeu si "lieb", care este radacina verbului a iubi. Pe vremea comunismului, unul dintre decanii Facultatii de Fizica unde activa ca profesor i-a propus sa-si schimbe numele, dar el a ripostat, precizand ca o va face cand isi va schimba numele si marele fizician sovietic Bogoliubov. Familia sa provine din Austria. Clasele primare si cel dintai an de liceu le-a facut in limba romana, restul in limba maghiara. Era in clasa a V-a, a noua de acum, cand au intrat nemtii in Ungaria. S-a incheiat repede anul scolar si a urmat deportarea. Din 1944 si pana in 1945, dupa eliberare, a stat in lagarele naziste Auschwitz, Mauthausen si Melk. A facut scoala elementara si liceul (ultimii ani dupa eliberare) in localitatea natala. Intre 1947 si 1951 a fost student al Facultatii de matematica a Universitatii "Bolyai" din Cluj. In 1952 a ajuns la Iasi, unde a urcat toate gradele universitare, iar apoi a intemeiat si condus scoala ieseana moderna de fizica teoretica. Preda la Universitatea "Al.I. Cuza", unde este profesor de fizica si matematica. Cu mai mult de zece carti publicate si peste 100 de lucrari si articole aparute in reviste de specialitate romanesti si straine, prof. Ioan Gottlieb este membru al mai multor academii si foruri stiintifice internationale. Este casatorit din 1962 cu dr. Cleopatra Mociutchi, colaborator in domeniul gravitatiei si al teoriei relativitatii. Profesorul subliniaza faptul ca formeaza cu sotia un cuplu desavarsit atat in viata de zi cu zi, cat si pe plan profesional. Impreuna au semnat cateva zeci de lucrari stiintifice. De asemenea, cadrul didactic iesean a condus zeci de doctorate, printre specialistii formati sau apreciati cu titlul de doctor de profesorul Gottlieb numarandu-se cercetatori romani de marca, oameni de baza la institutii academice si de cercetare din tara si din lume.

NICIODATA TOTUL

Profesorul iesean este printre ultimii supravietuitori ai Holocaustului. S-a hotarat sa vorbeasca despre tot ce a trait acolo, inclusiv detalii intime ale vietii sale, dupa ce a vazut exagerarile strecurate in mass-media. "Am refuzat sa vorbesc pana acum cativa ani. In primul rand, ori de cate ori povesteam, aveam o stare proasta, greu de descris. Erau doua-trei zile cand eram intors pe dos. Nici sotia nu mai putea discuta cu mine. Al doilea motiv este faptul ca multi nu credeau cele povestite, iar in al treilea rand, nu se poate descrie ce s-a trait acolo si nici eu nu pot relata tot ce s-a intamplat, si din motive personale, si-mi pare rau pentru asta. O minte normala nu-si poate imagina ce s-a intamplat. Am ramas prea putini supravietuitori. Si parerea mea, aceeasi cu a altora, este ca aceste lucruri nu trebuie uitate. Trebuie sa lasam firescul sa directioneze aflarea adevarului, pentru ca m-au revoltat o serie de atitudini care neaga Holocaustul, unele in intregime, altele partial, care il reduc. Numarul mortilor nu trebuie falsificat si nici modul imbecil cum s-au purtat oamenii", mai spune Gottlieb.