Fefeleaga din Ploiesti

Filofteia are o viata care pare copiata, pana la ultima lacrima, din povestea "Fefeleaga". Numai ca ploiesteanca, mai saraca chiar decat eroina lui Agarbiceanu, merge pe drumul crucii nu alaturi de Bator, ci de un caine batran. Pe care il cheama Calu...

Filofteia Danila are 67 de ani si locuieste intr-un cartier marginas al Ploiestiului. "Intrati fara grija, ca am legat cainele, ne-a spus cand i-am batut in poarta. Nu poate sa patrunda nimeni in curte de Calu, dar nu scapa de unde e legat." Cainele ne urmareste cu latraturile sale curioase si intrigate, pana intram in casa. O incapere micuta, cu doua paturi. Intr-unul dintre ele zace paralizat Gheorghe. Nu spune nimic, nu se misca, dar aude si intelege tot ce se vorbeste in camera. Privesc de cateva clipe bune parul albit al femeii din fata mea. Pare ca vine din viscolul iernilor, ca acesta a impodobit-o cu albeata tuturor zapezilor din lume. Si-n vreme ce eu o plang in gand, ea isi incepe povestea. Fara patima. Fara ura. Fara resentimente.

Stapanii

"Am muncit amandoi toata viata, ne-am facut un rost. Acum, de 14 ani, omul meu zace in pat, neputincios, asa cum il vedeti. Ma doare inima cand il vad in halul asta. Si ce om zdravan si puternic era! L-a rapus boala la 53 de ani, la cateva luni de cand a iesit la pensie. Voia sa mai munceasca, sa fie de folos in casa. Spunea ca ar vrea sa ne plimbam, sa vedem locurile pe care n-am apucat sa le vedem in tinerete. A facut intai o pareza faciala. Cu tratament, cu ingrijire si-a revenit. Dar dupa sase luni starea lui s-a agravat. Uite ce diagnostic are, spune ea si desface o hartie impaturita, ingalbenita de vreme, "sindrom pseudobulbar, hemipareza stanga spastica sechelara, bradicardie sinusala". La inceput, mai puteam sa vorbesc cu el, sa ma consult cu el, sa hotaram de comun acord in problemele casei, chiar daca nu se dadea jos din pat. Apoi n-a mai fost nici asta. Abia de baiguie acum cateva sunete. Eu il inteleg. Stiu cand vrea sa bea apa, cand ii e foame, cand ingheata de frig. In casa e mereu cald, tin gazele aprinse, uneori si vara, dar incheieturile lui sunt in permanenta inghetate. Singura ma lupt cu el. Singura ii dau sa manance, singura il intorc, il spal si il asez pe pat. Nu se misca de aici decat atunci cand, ajutata de o vecina, il pun pe scaun, pentru a-i schimba asternutul. Saracul, trebuie ca il doare foarte rau totul. Face si rani de atata stat numai in pat. Mereu cumpar unguente si spray-uri ca sa-i ung bubele. Nu-l pot lasa asa. Am avut, pana in ianuarie, pensie de insotitor. Mi se dadeau doua milioane de lei. Acum nu-i mai primesc... Cu banii astia puteam sa-i cumpar pampers, ca sa-l schimb, fructe, ca sa aiba si el ceva vitamine, alifiile si spray-urile de care vorbeam."

Calu’

Filofteia tace, ingandurata. E indurerata si de mult resemnata. Un latrat gros de caine sparge tacerea. Ea tresare. Zambeste. Ca si cum aude pe cineva drag ca o striga in mijlocul curtii. Asaza din obisnuinta o perna sub capul omului ei si deapana mai departe firul povestii: "E Calu’. E nedumerit. Nu stie de ce il tin legat atata si ce cauta cineva strain la noi. Nu ati venit nici cu facturi, nici sa-mi aduceti laptele cumparat de la vecina din colt. Simte ca e altceva."

Pe Calu, un caine-lup, il au de 14 ani. Cu cateva luni inainte de a se imbolnavi Gheorghe. "Cand l-a adus, era un catelandru, un ghemotoc. Numai cand ii vedeam coltii ascutiti ma speriam, recunoaste femeia. Dar uite, soarta a vrut sa devina fiinta cea mai apropiata de mine, cel mai bun prieten al nostru. Dimineata la sase vine iute la fereastra sa ne vada ce facem in casa, de nu iesim afara la el. Pune labele pe pervaz, se uita si scherlalae intrebator. Pe mine, in patul asta care e mai intr-un colt, nu ma zareste si nu are liniste pana nu vin in cadrul ferestrei. Ma anunta cand intra cineva in curte si latra altcumva. Pentru om strain are alt timbru si eu stiu intotdeauna cine ma cauta."

Cand Filofteia pleaca de acasa, Calu’ urla, de suferinta. Iar cand se intoarce la el, ii simte pasii de cum intra pe strada, de acolo il aude cum sare si se agita. "Ma cauta in sacosa ca un copil. Daca nu-i aduc nimic bun, plange, spune Fliofteia. Ii curg lacrimile ca unui om. Si nu vin fara biscuitii care ii plac mult. Paine nu mananca decat daca mananc si eu cu el. Caci altfel, nu ia nimic din mana altcuiva. Daca plec de acasa pentru mai mult timp, vine unul dintre cumnati sa-i dea de mancare. Il latra, se da la el si nu se atinge nici macar de o firimitura."

Calu’ a devenit bun prieten si cu Gheorghe, desi la inceput nu prea intelegea ce se intampla cu stapanul sau. "I-am explicat ca unui copil ca e bolnav si cred ca a inteles. Si ca-i e tare mila de el. Cand e usa deschisa, vine intr-o fuga si se asaza pe pat, peste Gheorghe, cat e de mare. Il prinde cu labele de-o parte si de alta si parca cere mangaiere. Nu suporta sa vada ca-l misc, crede ca vreau sa-i fac rau si maraie la mine. Ii spun ca e nevoie de toate astea si, poate n-o sa credeti, dar Calu’ intelege. Si ma lasa. Apoi, cand ma vede ca ma opintesc cu el, da sa ma ajute."

Cea mai mare durere a femeii, dupa pierderea pensiei, este ca n-a avut vreme sa rasfete singurul suflet care o intelege. "Ii cer iertare, marturiseste ea, si-i spun "da’ tu stii ca te iubesc". Si stie. Imi raspunde cu latraturi calde. E ca si cum vorbim aceeasi limba."

Statul nu mai ajuta invalizii pe motiv de... batranete

"Acum, cand m-am dus la comisie, mi s-a spus ca nu mai am de ce primi pensia de insotitor, se plange Filofteia. Ca din cauza batranetii e paralizat si sta la pat, nu de boala. Sa ma duc la comisia pentru batrani. Cei de la primarie au spus ca trimit ei un om pentru opt ore sa stea la mine acasa. Dar angajatul primariei pleaca la ora trei sau patru, ca asa e programul. Eu raman mai departe cu omul meu. Sa-i dau sa manance, sa-l schimb, sa-l intorc, sa fac toate treburile pe care le fac de ani de zile. Atunci ce rost are sa fie platit cu mai mult un angajat al primariei? Caci mi s-a spus de la primarie, acel salariat nu are doua milioane de lei, ca mine, ci in jur de patru. Erau buni banii aceia... Caci m-am imbolnavit si am nevoie de medicamente. Am fost condamnati printr-o hotarare nedreapta la moarte. Nu am beneficiat, desi omul meu e paralizat de 14 ani, decat de doi ani de pensie. Nu stiu ce va urma. Poate ca vom muri amandoi intr-o noapte si nu mai suntem o povara pe capul autoritatilor", ofteaza Filofteia.

DESTIN

Omul si cainele sau. O legatura mai presus de intelegerea umana pare sa-i lege. Femeia i se plange de pensia care nu mai vine, cainele se grabeste dupa puterile lui s-o consoleze. Iar ea, pentru a-i raspunde cu aceeasi dragoste, se preface ca musca din painea pe care i-o da apoi cainelui, sa o manance. Si bolnavul din pat care asteapta mancare, caldura, o vorba buna. Si pe care animalul il priveste cu mila de care nu sunt in stare oamenii... Imaginati-va un triunghi ale carui laturi sunt egale, iar valoarea unghiurilor e aceeasi. Nici una dintre laturi nu este mai mare ca alta. Nici un unghi nu este altfel decat oricare dintre cele doua. Asa pare relatia celor trei. Stapana. Bolnavul Si Calu. O prietenie dincolo de neomenia de care dau dovada oamenii. Si o demnitate in saracie.