Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
VIATA MEA E UN ROMAN
Daca s-ar fi nascut dupa ce Hitler si-a tras un glont in gura, cand ar fi implinit 12 ani, singura lui nostalgie ar fi fost, poate, o bicicleta albastra, cu cadru lacuit...
Dar Dumnezeu l-a lasat sa se strecoare in viata pe cand lumea se pregatea sa asiste, complice, la disperarea mamelor care, cu pruncii in brate, intrau in camera de gazare. Pentru Marcu Rozen, singurul cadou la care nici macar n-a indraznit sa viseze, la aniversarea de 12 ani, a fost o felie de paine alba...
ADRIANA OPREA-POPESCU
Iancu Rozen il lua pe Marcu cu el la tipografie si acolo, printre plumbi si zetari, a invatat el sa buchiseasca primele litere. Stia sa citeasca perfect romaneste cu mult inainte de a deschide vreun abecedar. L-au inscris la o scoala normala din oras si-au fost mandri, la fiecare sfarsit de an, sa-l vada cu coronita pe frunte. Pana intr-o zi a anului 1940, cand...
Evreii au fost goniti din scoli
La 1 iulie 1940, baiatul de numai 10 ani devine martor fara voie al primului pogrom antievreiesc care a avut loc la Dorohoi. Unele subunitati romane, conduse de ofiteri legionari, care s-au retras din Basarabia si Bucovina de Nord, au ucis si torturat zeci de evrei. Strazile orasului s-au transformat in scene de groaza: pravaliile erau jefuite, oamenii vanati si schingiuiti. Era doar inceputul...Cateva luni mai tarziu, dupa proclamarea statului national-legionar, furia coboara asupra copiilor. Marcu a aflat ca trebuie sa plece din scoala romaneasca de la invatatorul lui, care a condus grupul de copii evrei pana la iesirea din curte si acolo, tinandu-se de poarta, le-a cerut iertare cu lacrimi in ochi. L-a iertat, desi nu pricepea pentru ce fel de vina... Clasa a IV-a a facut-o la scoala israelita din oras. Si-n vara lui â41, in loc de coronita de premiant, Marcu a primit o stea galbena in piept.
Dorohoiul, desi facea parte din Vechiul Regat, fusese anexat Bucovinei. Si, o data cu aceasta decizie administrativa, evreii din zona fusesera condamnati, fara sa stie. In ziua de 7 noiembrie 1941 a inceput...
Deportarea in Transnistria
Luau calea pribegiei rand pe rand, casa dupa casa, familie dupa familie. Parintii lui Marcu, fratele Sorel, bunica si el au plecat pe 12 noiembrie. Cu cateva boccele cu haine si mancare. Dupa doua zile, in care au tremurat de frig si spaima intr-un vagon de marfa, au ajuns la Atachi, pe malul Nistrului. Au fost dati jos din tren si, cum podul era distrus, au traversat raul pe un bac. Dar, inainte de asta, au fost jefuiti de ultimele lucruri de valoare pe care le-ar fi putut strecura in bagaje...Ajunsi la Moghilev, au stat in lagarul de aici o noapte. Apoi, printr-o iarna venita prea devreme, au pornit din nou la drum, pe jos, sir nesfarsit de sute de evrei plecati spre moarte. Pe drum, din cauza foametei si a gerului, s-au prapadit primii dintre ei. Erau abandonati pe drum, la margine, sa nu impiedice convoiul funerar... Dupa trei zile de mers, au ajuns la Sargorod, unde, impreuna cu alti evrei, familia lui Marcu Rozen a reusit sa se ascunda, in vreme ce restul cortegiului si-a continuat drumul catre Bug. Au crezut atunci, macar cateva ceasuri, ca au scapat, fara sa banuiasca ca, inca de la plecare, fusesera deja condamnati la moarte. Sargorod era un orasel din Ucraina, dar si un lagar de tranzit pentru evrei.
Marcu si ai lui au nimerit intr-o camera neincalzita, un fost mic magazin de vara in care se adaposteau, in total, 15 suflete. Dormeau pe jos, pe niste paie stranse din piata, unul langa celalalt, inghesuiti intre peretii de lut. Aer patrundea doar printr-un ochi de geam. Nevoile si le faceau langa iazul inghetat din care, in fiecare dimineata, carau apa pentru baut. Ramasesera doar cu un rand de haine pe ei, celelalte, din bagaje, fusesera demult vandute taranilor ucraineni, pe un ciur de malai sau un kil de cartofi degerati. Nu stiau ce le aduce ziua de maine. Dar stiau ca incepe atunci cand auzeau...
Sania mortilor
Venea cum se crapa de ziua, trasa de o martoaga de cal, si aduna cadavrele lasate in fata casei. In iarna aceea nenorocita, â41 spre â42, evreii deportati din Dorohoi au murit pe capete. Degerati, umflati de tifos sau pieriti de foame. Erau culesi si ingropati in cimitirul din Sargorod. Nimeni nu avea puterea sa mai mearga in urma lor...Din familia lui Marcu, bunica a fost prima care a plecat cu sania. Femeia care, inainte de razboi, tinea in mana adesea, ca pe niste talismane, medalia pe care o primise sotul ei, Meer Peretz, la Marasesti, si Crucea Comemorativa de Razboi cu care i se intorsese fiul de pe front, s-a stins din viata tinand in pumnul inghetat o coaja de cartof uscata pe care n-a mai avut puterea sa o manance...
La o luna de zile apoi, a murit si mama. Avea doar 38 de ani, dar era slabita si fara vlaga, pentru ca niciodata nu a avut puterea sa inghita inaintea copiilor flamanzi vreun dumicat. Ramas singur cu cei doi baieti, Iancu Rozen a tras de viata cat a putut. Facea eforturi disperate pentru copii si era fericit cand se intorcea la ei cu resturi de mancare gasite prin gunoaiele orasului. Cand iarna era pe trecute si el credea ca sunt salvati, l-au lasat puterile si a cazut in boala. Trei zile a zacut, cu febra mare, in aceeasi odaie cu copiii. Ramasesera singuri, caci ceilalti evrei se mutasera fie la cimitir, fie in incaperi mai bune, in locul celor disparuti. Cand tatal s-a dus, la doar 41 de ani, Marcu s-a simtit pentru totdeauna pierdut. Era orfan si avea in grija un frate de 6 ani... Salvarea lor erau cojile de cartofi si...
Pomana si bataia taranilor ucraineni
Unii erau buni la suflet, le lasau cate un blid de mancare pe prag. De sufletul mortilor lor. Altii, fara Dumnezeu, ii bateau si-i alungau cu vorbe grele... Au trait asa pana-n toamna urmatoare, cand Sorel s-a imbolnavit. Incepuse sa faca diaree, slabise mult si abia se mai tinea pe picioare, dar de unde sa stie Marcu ca din asta se moare? Si cui sa ceara ajutorul? Singura lui ruda din Sargorod, o matusa, era la fel de neajutorata, cu doi copii ai ei pe cap.Intr-o dimineata, Marcu l-a gasit pe Sorel mort. Atunci a auzit si mersul impiedicat al calului care tragea de data asta de o caruta. L-a asezat cu grija, ca pe un fulg, era singurul mort din ziua aceea. Nu a avut suflet sa-si lase fratele sa plece singur, a pornit pe jos in urma carutei. Taranul care mana calul se intorcea, din cand in cand, si il privea cu mila, fara sa spuna ceva... Drumul spre cimitir urca un deal abrupt si desfundat. Ii tremurau picioarele de foame, dar l-a urcat. Si i-a venit sa planga doar cand din cerul care se intuneca tot mai tare a inceput sa cada o ploaie marunta si rece.
La cimitir, Sorel a fost asezat intr-o groapa comuna, alaturi de mortii adunati in zilele trecute. Cativa bulgari de pamant aruncati peste el si asta a fost tot. Nici o rugaciune, nici o alta ceremonie. Groapa a ramas deschisa pentru mortii care urmau sa fie adusi in zilele ce veneau. Pentru Marcu au fost cele mai cumplite ceasuri din viata lui... Se gandea ca va fi urmatorul care va cobori langa cei morti, dar drumul lui a fost altul si s-a oprit la...
Orfelinatul de langa lagar
Doua luni mai tarziu, cu ajutorul comunitatii evreilor care ramasesera in Romania, la Sargorod a fost infiintat un orfelinat. Au fost adunati aici in jur de o suta de orfani proveniti din Basarabia, Bucovina si Dorohoi, ramasi pe drumuri si fara speranta. Baiatul de 12 ani a reusit sa se intremeze si s-a salvat. A mai ramas insa in Transnistria un an, pana in toamna lui â43, cand Antonescu a permis intoarcerea in tara a evreilor deportati. Ajuns la Dorohoi, Marcu isi gaseste casa parinteasca pustie. Pleaca la o matusa din Botosani, iar din 1949 se stabileste la fratele mamei din Bucuresti, Carol Peretz.Locuieste si astazi, intr-un cartier al Capitalei, singur si batran, intr-un apartament micut in care tine vesnic lumina aprinsa. Are 74 de ani si nici o ruda langa el... Nu s-a casatorit niciodata si nici nu a avut copii. Acum regreta, dar se impaca cu soarta. Singurii oameni cu care tine legatura sunt verii lui, risipiti prin toate colturile lumii (unul in Israel, altul in Belgia sau in Roman), si prietenii pe care si i-a adunat in timpul vietii. In Sargorod nu s-a mai intors niciodata...
Carte postala din Infern
Dupa moartea tatalui, Marcu reuseste sa trimita o carte postala unchiului sau, Carol Peretz, din Bucuresti: "Draga nene Carol, afla ca cu mare durere trebuie sa-ti scriu ca tata, mama si bunica au murit, iar eu cu Sorel am ramas pe drumuri. Banii deocamdata nu i-am primit. Vedeti si faceti tot posibilul pentru a ne scoate la dvoastra pe mine si pe Sorel. Complimente la fiecare. Altceva nimic si va sarut cu drag". Semneaza: Marcu si Sorel, 1/6/â942. Carol Peretz face un memoriu catre maresalul Antonescu, prin care il roaga sa-i repatrieze pe cei doi orfani. Nu primeste nici un raspuns. Cartea postala ii este inapoiata lui Marcu de unchiul sau, dupa razboi...
Impreuna, pe drumul mortii, spre Bug
"Numarul total al evreilor care locuiau in Dorohoi inainte de evacuare era de 12.000. Printre cei deportati, multi erau veterani de razboi, invalizi, orfani si vaduve de razboi. N-au scapat nici sotiile si copii celor care erau concentrati in lagare de munca fortata in alte parti ale tarii. Biroul Central al Evreilor din Romania a scos la iveala un dosar care continea astfel de date. Au fost descoperite 818 nume ale evreilor care munceau pe un santier din Braila, la construirea podului din Lipcani, in vreme ce familiile lor erau evacuate.In anul urmator, pe 14 iunie 1942, un nou grup de 450 de evrei din Dorohoi a fost deportat, mare parte dintre ei fiind oameni din detasamentele de munca, ale caror familii fusesera deportate anterior, in noiembrie 1941. Soarta lor a fost mai tragica decat a celorlalti. Trenul in care erau transportanti a ajuns la Serebria, langa Moghilev, pe 20 iunie â42, dar nu lor li s-a permis sa coboare. In schimb, li s-a dat voie familiilor lor, aflate la Moghilev, sa li se alature in drumul spre Bug. Convoiul, care numara acum 950 de persoane, a ajuns pe 3 iulie in Oleanita Tulcin. Evreii au fost dusi la o cariera de nisip pe malul raului Bug.
In august â42, prefectul districtului Tulcin a trimis peste raul Bug, la cererea organizatiei germane TODT, 3.000 de evrei, majoritatea din Dorohoi. Au fost inchisi in lagarul Tarasivca, pusi la munci istovitoare si, treptat, ucisi de germani. Pe 10 decembrie 1943, ultimii supravietuitori ai acestui grup au fost impuscati de nemti si aruncati in gropi comune. Doar 50 de evrei din Dorohoi care au resit sa evadeze din lagar au supravietuit." (din cartea lui Rozen Marcu, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu")
DESTIN
Dupa 1944, Marcu Rozen isi termina scoala, face liceul si reuseste la Universitatea Bucuresti. Devine absolvent in 1953, cand obtine diploma de inginer economist, specializat in analize economice in agricultura. Se angajeaza La Biroul Central de Statistica, in postul de coordonator economic, iar in 1970 se transfera la Ministerul Agriculturii, unde ocupa functia de sef al Directiei Generale Economice a Horticulturii. Lucreaza sub directa subordonare a lui Ion Ceausescu, fratele "sefului suprem", si intocmeste diverse balante care i se trimit direct presedintelui tarii. "Le scriam cu litere mari, sa nu se oboseasca citindu-le, isi aminteste astazi batranul inginer. Si doar in ultimii ani ai regimului "umflam" cifrele, ca eram obligati."In 1990 se pensioneaza si, de atunci, Marcu Rozen isi dedica viata studiului despre istoria evreilor din Romania. Prima carte, "Involutia demografica a evreilor din Romania in perioada 1940-2000", i-a fost publicata in anul 1998 si a fost tiparita si in Israel. Doi ani mai tarziu, i-a aparut o alta lucrare, "Evreii din judetul Dorohoi in perioada celui de-al doilea razboi mondial", iar in 2001 - "60 de ani de la deportarea evreilor din Romania in Transnistria". In luna mai a acestui an, a iesit de sub tipar cea de-a patra lucrare a sa, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu". Cartea, tradusa in limba engleza, a fost lansata si in Statele Unite ale Americii.
