"Lagarul de la Auschwitz mi-a distrus viata"

Pensionara Eva Arch si-a pierdut familia in lagarul de la Auschwitz, pe cand avea 17 ani. Tot acolo s-a imbolnavit cat pentru o viata, a vazut si a trait lucruri care nu o lasa sa doarma nici in ziua de astazi. Are un baiat, el a fost dintotdeauna si a ramas singura ei motivatie de a trai.

Pensionara Eva Ach ne-a intampinat in micul ei apartament din Turda, cu floricele de porumb, cafea si tigari. Era toata un zambet, fericita ca cineva ii calca pragul si-i goneste singuratatea. Are 78 de ani, iar in iunie implineste 60 de cand a iesit din lagarul de la Auschwitz. Era in 1944 cand patru politisti, ce purtau pe cap clopuri cu pene, au batut la usa casei unde locuia cu familia ei, le-au dat voie sa ia cu ei doar 20 de kilograme de haine si bijuteriile ce le purtau si i-au dus la fabrica de caramizi din Cluj.

Cu bunicul mort pe tren

Eva avea atunci 17 ani, nu a muncit, doar mama sa, la bucatarie si tatal, in fabrica. Au stat in niste baraci, despartite intre ele prin cearsafuri. Isi gateau mancarea pe un resou, din alimentele pe care le cumparau de la o ghereta din apropiere. Toaleta nu exista. Au stat aici trei saptamani, pana cand nemtii i-au inghesuit unii peste altii intr-un tren de marfa si le-au spus ca-i duc sa munceasca pamantul, in Germania. Dormeau care cum puteau, ingramaditi si sufocati de caldura. Bunicul Evei, in varsta de 99 de ani, n-a rezistat, si-a dat ultima suflare acolo, pe podeaua vagonului. Doua zile a zacut trupul inert al batranului, acoperit cu o patura, sufocand zecile de suflete nenorocite cu mirosul sau, pana cand germanii au "binevoit" sa-l ridice si sa-l arunce undeva in drum.

Nemti cu caini in lesa i-au asteptat la coborarea din tren, sa-i trieze ca pe niste obiecte uzate: barbatii in stanga, femeile in dreapta. A fost ultima data cand Eva si-a vazut tatal. Acesta a fost dus in spatele unui gard de sarma electrica, in fata caruia era un sant. "Daca te apropiai la un metru, cadeai electrocutat", spune batrana. Bijuteriile le-au fost confiscate: "Mamei i-au smuls un cercel, nu au avut rabdare sa-l desfaca. Sangera toata", povesteste Eva si duce mainile la urechi, ca si cum ar fi aievea. Toti prizonierii au fost dezbracati in pielea goala. Femeile cu copii mici si cele insarcinate au fost trimise la crematoriu: nu erau bune de munca. La fel si batranii.

Numarul 744 din Baraca D

Eva nu a fost tatuata, nu stie de ce, dar a primit un numar de ordine, 744 si a fost repartizata la baraca D. In total erau 12 baraci, isi aduce aminte batrana, despartite de alei de beton. Fiecare baraca era pazita de doi soldati in fata si alti doi in spate. Cateodata, noaptea, se auzea latratul macabru al cainilor care, tinuti in lesa de nemti, conduceau un nou lot de oameni la crematoriu. In baraca D stateau 120 de femei, toate tunse zero, incaltate cu papuci din lemn, in care abia puteau merge, si imbracate cu pantaloni din panza de sac ce le irita pielea. Erau trei etaje de paturi, iar in fiecare pat dormeau sase femei, pe o scandura acoperita cu o panza.

Stingerea se dadea la 10 seara, iar la 5 dimineata se urla scularea. "Multi nu se mai trezeau. In fiecare noapte murea cineva", isi aminteste femeia si ofteaza adanc. Toaleta era la capatul baracii, o gaura cimentata. Nu mirosea, era dezinfectata de clor. Noaptea, prizonierii nu aveau voie la baie, decat insotiti de responsabilul de cabana, o poloneza care "urla" si lovea in stanga si-n dreapta cu un baston de cauciuc. "O singura data am primit bataie, nu mai stiu de ce. A dat cu bastonul de doua ori si m-a durut spatele doua zile." Mancare primeau de trei ori pe zi, fasole sau cartofi, "o zeama lunga, sa ajunga, mai buna decat dai la porci". "Eram fericiti cand apucam la cate o varza cruda, ca avea vitamine. Dar, de obicei, in mancare ne puneau bromura, ca sa nu mai avem menstruatie."

Doctorul Mengele si asistenta lesbiana

O data pe saptamana, femeile erau scoase la apel, in fata baracii. Doctorul Mengele, insotit de asistenta sa, se plimba printre randuri si ridica perechile de gemeni, pentru a le face teste antropologice. Eva avea doua prietene din liceu, de la Cluj, Miriam si Mimi. Erau identice. Pentru a le salva viata, la apel au trimis una intr-un colt al careului si alta in coltul opus. Au scapat nevazute de doctor. Batrana isi aduce aminte ca doctorul Mengele avea o asistenta poloneza, "atat de frumoasa, cum numai in picturi poti intalni". Toata lumea credea ca este amanta medicului, dar ea era lesbiana. Erau vorbe, dar Eva poate confirma, de mai multe ori a stat pitita in baraca, urmarind fara voie scene de iubire intre ea si o alta responsabila de cabana, tot poloneza.

Mama impuscata in fata copilului

Mama Evei lucra la bucatarie. "Era o femeie voinica, avea peste 100 de kilograme", o descrie batrana. A slabit atat de mult in lagar, incat intr-o noapte i s-a facut rau si a fost dusa la infirmerie. A doua zi, Eva a plecat dupa ea, sa o caute. "Am vazut-o in usa unei baraci. M-a zarit si ea si a vrut sa vina la mine. A facut doar un pas, doi... Nu stiu ce-o inteles neamtul ala, ca a impuscat-o. Am tipat si m-am repezit la ea, dar doi nemti m-au insfacat si m-au dus taras de acolo", spune batrana. Cuvintele i se opresc in gat cand povesteste, mana si buza de jos incep sa-i tremure, isi duce mainile la ochi, pentru a-si acoperi lacrimile. Pentru a nu mai vedea, pentru a cata oara, moartea mamei prin ochii unui copil... Eva era tanara, nu muncea in lagar. Nu era un noroc, dimpotriva. De trei ori a fost selectionata pentru a fi arsa in crematoriu. Dar, de fiecare data, o forta nevazuta a salvat-o. De trei ori a facut drumul spre moartea in chinuri. Si, de fiecare data cand era pe punctul de a fi dezbracata, pentru a intra in camera de gazare si arsa de vie, nemtii primeau cate un ordin, nu se stie care, si o trimiteau inapoi in baraca. Poate faceau doar simulari, distrandu-se pe seama disperarii de pe chipurile celor care stiau ca merg pe ultimul drum. "Cenusa oamenilor o foloseau la bombe." Plange din nou.

Eliberata de americani

Dupa trei luni de lagar, Eva a fost dusa la fabrica de vata sticlata din Lenzing, un orasel din Germania fascista. Era in august 1945. Lucra in trei ture, cate sase ore, o saptamana dimineata, cealalta - noaptea. Viata era mai usoara aici decat la Auschwitz: locuia intr-o cladire uriasa, stateau cate 8-10 persoane intr-o camera. Hainele erau mai de "Doamne ajuta", din panza de doc. La fel si mancarea, facuta la cantina fabricii. Eva lucra la o masinarie automata, "pe o parte bagam material, iar pe cealalta iesea vata sticlata. Era foarte toxic, dar nu ne gandeam la asta. Nu conta decat faptul ca ramasesem in viata", isi aminteste batrana. Intr-o noapte, pe cand mergeau incolonate cate sase spre fabrica, Eva a cazut si si-a rupt piciorul. A stat doua luni cu el in ghips, dar dupa primele doua saptamani s-a intors la munca.

Era o dimineata de septembrie, cand nemtii n-au mai venit sa le aduca mancarea. In locul lor au aparut soldatii americani, care le-au dat hrana vitaminizata si haine curate. Le-au spus evreicelor ca sunt libere si ca toti nemtii au fost executati.

Violata de un soldat rus

Dupa doua saptamani au fost imbarcate intr-un tren de persoane ce ducea la Cluj. Americanii le invatasera pe femei sa se imbrace in haine barbatesti, cu sapca si pantaloni, pentru a nu fi recunoscute de soldatii rusi. Dar degeaba, in mijlocul noptii, Eva a fost luata de un soldat rus si violata pe carbuni, intr-un vagon de marfa atasat la cele de persoane. Si-a spus atunci ca este ultima batjocura pe care e silita sa o indure...

Ajunsa in tara, tanara de 19 ani a fost incredintata unchiului ei, singurul ramas in viata din familie. A muncit in magazinul sau de alimente si a locuit in casa asociatului sau. Tot aici si-a cunoscut primul sot, Rubin Smil Aron, care avea atunci 27 de ani. "A fost dragoste la prima vedere", s-au casatorit dupa doar trei luni, in noiembrie 1946. Un an mai tarziu, Eva a nascut un baietel, pe Rubin Ervin. "A fost cel mai fericit moment din viata mea. Baiatul meu este viata mea", spune batrana si zambeste. In ’48, pentru ca se imbolnavise de TBC osos si medicii i-au spus ca nu poate pastra sarcina, a renuntat la al doilea copil, o fetita. Nici sotul nu si l-a putut pastra Eva, "era un afemeiat".

Doua casatorii esuate

La sapte ani dupa casatorie a divortat si s-a mutat la Turda, unde muncea la o uzina de prefabricate pentru constructii. Copilul a ramas la tata, "pentru ca avea perspective in Cluj", dar vacantele si le petrecea alaturi de mama sa. La 19 ani, Ervin a parasit Romania si a plecat cu tatal sau in Israel. De acolo, la Geneva, iar apoi in America, unde este si in ziua de astazi. Eva s-a casatorit din nou la 28 de ani, dupa cum spune, a dat din lac in put, "barbatul meu era rau la bautura". In ’65, sotul s-a imbolnavit de TBC, a iesit la pensie si Eva a avut grija de el pana a murit, 20 de ani mai tarziu. "Nu am mai vrut sa aud de casatorie", marturiseste batrana. "De multe ori imi amintesc prin ce am trecut si ma mir ca inca mai is", spune zambind Eva Arch. Dupa care adauga, lasand fruntea in jos, pentru a-si ascunde plansul, "lagarul mi-o distrus viata, am ramas singura"...

NEMTII ERAU OAMENI

Eva Ach poarta la gat steaua lui David si Tora cu cele zece porunci. Tine mana pe ele cand spune ca nu uraste germanii, pentru ca "doar Hitler a fost de vina". "Si nemtii erau oameni", afirma batrana, iar ca sa convinga, povesteste despre caporalul german Caroli, de care s-a atasat pe vremea cand lucra in fabrica de la Lenzing. Neamtul era sas, nascut la Satu-Mare, dar plecat in Germania cu familia de cand era mic. Avea o fata, de varsta cu Eva. Poate ca se gandea la copil, cand o privea pe Eva, pentru ca mereu isi facea de lucru pe langa masina la care lucra tanara. Pana si cainele se imprietenise cu Eva, nu o mai latra. In fiecare zi, fata gasea intr-un loc discret cate un pachetel, lasat de neamt acolo, special pentru ea: un mar, un sandvis, un pateu. Cand s-a intors in tara, Eva a luat legatura cu familia acestuia, au vorbit o data la telefon si le-a transmis complimente de la el. Dupa aceea a aflat ca neamtul a murit, nu stie cum. "Parca il vad si acum, avea vreo 40-45 de ani. Era un om extraodinar prin felul lui de a fi", marturiseste batrana.

ANI DE SINGURATATE

Batrana este bolnava de diabet zaharat din 1984. Sufera de reumatism cronic, cardiopatie ischemica si coxatroza - "se mananca oasele", imi explica ea. Pana acum trei luni dadea 2 milioane pe medicamente, dar acum le primeste gratuit. Le platea din pensia de 3.200.000 de lei, din care doar 450.000 sunt bani de la statul roman, pentru anul de detentie indurat la nemti. Noroc cu... germanii, care ii mai trimit 350 de euro pe trimestru. Nu prea doarme noaptea. Se culca pe la 10 seara, dupa ce-si face injectia cu insulina, iar pe la 2 se trezeste. Completeaza rebus, mai fura o ora de somn si la 5 dimineata este in picioare. Se uita la telenovele, toate ii plac. Sambata joaca remi cu o familie de tineri, evrei si ei. Duminica nu iese din casa, asteapta telefon de la "copilasul ei". Va veni in august sa o viziteze. A fost si ea la el, in America, de trei ori, dar nu a vrut sa ramana acolo, nu stie limba si, in plus, spune ea, "acolo nu pot imprumuta 100.000 de la vecini". "Singuratatea este cea mai mare parere de rau. Sper sa mai traiesc pana in august, sa imi vad nepotul, in varsta de un an. Imi doresc sa il strang o data in brate si, dupa aia, pot sa ma duc. Ce mai pot astepta acum de la viata?", se resemneaza batrana.

DESTIN

Eva Ach s-a nascut in satul Arghires, in 1927. Nu si-a cunoscut niciodata parintii naturali, iar la 2 ani a fost infiata. In 1943 s-au mutat in Cluj, pentru ca evreii nu aveau voie in perioada regimului hortist sa locuiasca in comune. Un an mai tarziu, ea si familia ei au fost deportati la Auschwitz, unde Eva si-a pierdut ambii parinti. Dupa trei luni de lagar a fost repartizata la o fabrica de sticlarie, in orasul Lenzing. A fost salvata de americani, in 1945. A fost casatorita de doua ori si are un baiat, de 47 de ani, care locuieste in America.