Lumina vazuta prin gratiile inchisorilor

In procesul Patrascanu, Lena Constante a fost condamnata pe nedrept la 12 ani de inchisoare. Acum, la 96 de ani, este imobilizata la pat. De sapte ani nu a mai iesit din casa.

IMOBILIZATA. De sapte ani, Lena Constante nu a mai iesit din casa. In fiecare duminica o viziteaza sora sa, Viorica Moisil

Toata forta sa sta in maini. Si in suflet. Corpul nu si-l mai poate misca de sapte ani, timp in care a ramas tintuita la pat. Este cunoscuta pentru lucrarile sale originale si activitatea sa folcloristica. Dar mai cu seama pentru condamnarea pe nedrept la 12 ani de inchisoare in procesul Patrascanu. Se numeste Lena Constante. Are 96 de ani. Aproape un secol de amintiri...

Miroase a spirt si a neputinta. Peste tot pe pereti, numai tapiserii lucrate de mana sa. Camera saracacioasa e innobilata de un vechi jilt lasat de mama sa. Pe lada patului, doua papusele din carpe zambesc frumos. Cu caldura unei mame, Lena le mangaie duios. Atata tristete in gestul sau si totodata atata forta. Desi bolnava, continua sa lucreze papusi si tapiserii, caci somn nu mai are de mult. Daca doarme trei-patru ore pe noapte...

LIBERTATE FURATA. Condamnare. Proces. In inchisoare, 5 ani de ancheta. Apoi inca 7 ani de carcera. Pe toate le spune ca pe o poezie. Acum au trecut. A obosit insa sa-si aminteasca de celula de 5 metri patrati unde a petrecut 12 ani in intuneric si boala, in frig si teroare. "Nu mai simteam nimic. Timp de doua-trei zile am zacut pe salteaua de paie. Inconstienta. Imi aduceau in fiecare zi la pranz si seara o strachina de lichid negricios si o felie de paine. Nu le puteam inghiti. Nici macar nu le puteam vedea. Ochii imi erau inchisi. Sub pleoape, numai intuneric. Nici bratele nu le mai simteam. Nici picioarele. Ma dizolvam..." Marturie a unei femei care nici acum, la varsta de 96 de ani, nu-si cunoaste vina. Stie doar atat: ca intr-o noapte i s-a pus in brate povara carcerei, ei si a altor 10 oameni, 4 dintre ei fiindu-i cunoscuti: H. Torosian, Herbert Zilber, Harry Brauner, cel care avea sa-i devina sot peste foarte multi ani, si numarul unu al procesului, Lucretiu Patrascanu. Se intreaba si acum cum de a pasit in aceasta poveste, mai ales ca ea nu suporta politica. Incearca o explicatie: "Lucram de patru ani cu sotia lui Patrascanu. Si ea, membru de partid. Amandoua ne-am straduit sa organizam un teatru de papusi. Primul teatru de la noi. Ea era scenografa, eu pictor. Ne petreceam foarte mult timp impreuna. Iar pentru Patrascanu aveam un mare respect. Cunosteam stradania pe care o depusese de a scoate tara din razboiul contra URSS. Stiam ca in acel moment incepuse sa aiba cat mai multe necazuri ascunse cu partidul, ca fusese, putin cate putin, indepartat. Provenienta sa intelectuala, dar si increderea pe care cei mai multi oameni o aveau in el ii aduceau prejudicii. Gheorghiu-Dej voia sa-l inlature cu orice pret", spune Lena Constante, tinandu-si ochii inchisi si revazand parca intamplarile.

"ZILBER E VINOVAT!". Toata perioada pe care Lena Constante a petrecut-o in inchisoare a avut ca unic scop determinarea sa, dar si a celorlalti condamnati sa declare ca Lucretiu Patrascanu a fost spion si tradator de patrie. "Nu a fost pacat de care sa nu fie vinovat. L-au acuzat ca ar fi fost "tradator de partid", "agent al Sigurantei generale", "organism politist al vechiului regim", "spion al anglo-americanilor", "contrarevolutionar". L-au acuzat ca ar fi vrut sa fuga din tara, ca ar fi gasit in avionul cu care voia sa plece o suma mare de bani...", povesteste fosta condamnata. Este convinsa acum ca totul a fost un complot, dupa un scenariu la care colaborase Herbert Zilber. "Voiau sa dea credibilitate acestui complot prin marturisiri smulse de la inculpati impotriva lor insisi. Si de la fiecare inculpat impotriva celorlalti." La proces, Patrascanu a si spus cat a putut el de tare: "Zilber e vinovat! Monstrul asta a inventat totul!".

"AM PLANS DE FOAME!". Lena Constante a trecut prin mai multe inchisori, dar si prin Penitenciarul Miercurea-Ciuc. Femeia isi aminteste despre pedepsele si bataile la care era supusa, despre frica pe care tortionarii o sadeau in permanenta in sufletele celor inchisi, despre ranile ce sangerau zile intregi. Altadata i s-a smuls parul din cap. Sau a fost pusa sa faca menaj: "Eram obligata sa fac, in 20 de zile, 60 de etape de mers, adica 648 de km, si mi se ingaduiau 60 de opriri de odihna. Imi ramaneau doar 90 de ore de somn. Somn pe podeaua de ciment sau de scanduri". Toate, intr-o celula sufocant de mica si de intunecoasa. Avea zidurile murdare, un pat de fier, o saltea de paie, o patura cazona aspra, o masa si un scaun. Supravegherea era in permanenta. Era interzis ca dupa ora 5:00 dimineata sa ramai in pat. La ora 10:00 trebuie sa te culci, cu mainile deasupra paturii. Era interzis sa dormi ziua. Sa plangi. Sa strigi. Sa razi. Puteai sa mergi sau sa stai in picioare sau pe scaun. "Slabisem mult. Eram obosita. Ma dureau picioarele. Aveam rani. Faceam pasi pana la zid, intoarcere patru pasi pana la usa, vizeta se deschidea, patru pasi pana la zid, vizeta se inchidea, intoarcere usa-zid, usa-zid, patru pasi, vizeta..." Dar poate cea mai dura dintre toate era foamea. "Mi-a fost foame 400 de zile. O foame de fiece clipa. Umilitoare. O foame care-mi framanta burta, aveam crampe si lacrimi pe obraz. Am plans de foame!" Lena Constante povesteste cum primea, in fiecare zi, doar trei cani de apa. Dimineata, la pranz si seara. "La pranz, intr-o farfurie de metal, doua-trei imbucaturi de carne pluteau in lichidul dubios. Carnea era uneori inlocuita cu cateva bucatele de cartofi, sapte-opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mamaliga. Primeam si o bucatica de paine neagra si indigesta. La ora 18:00 aveam aceeasi mancare si a treia ceasca de apa. Mirosuri de friptura, de branza si de cafea se strecurau adesea pe sub usa celulei, exacerband foamea." Peste tot domneau mizeria si boala. Pentru ca mancau putin, majoritatea sufereau de constipatie. "In fiecare dimineata eram dusa la closet. Eliminarea mancarii era inceata. Mi s-a intamplat sa nu pot face 10 zile de-a randul. Nici timp nu aveam. Dupa cateva secunde, paznicul ma striga sa ies." Ba, mai mult, in vestibulul closetului se afla doar o singura chiuveta. In lipsa de timp, detinutii isi spalau repede mainile cu un strop de apa, stergandu-se cu singurul prosop existent pentru toata inchisoarea. Lenei i-au aparut curand bube pline de puroi pe toata fata. "Nu le puteam vedea, doar pipai. Ajunsesem sa le storc intre degete, ca sa tasneasca puroiul. Era ca o obisnuinta, un fel de placere posaca, de care imi era scarba."

TIMP. Isi petrece vremea citind carti in franceza, desi se plange ca scrisul este prea mic

SIRETLICURI ALE ANCHETATORILOR. Anchetele la care era supusa durau si cinci minute, dar si ore intregi. Lena Constante isi aminteste de efortul pe care il facea pentru a-si stapani vocea si pentru a-si goli ochii de orice expresie. Sudoarea insa o simtea in permanenta, rece, pe tot corpul. Anchetatorii foloseau cea mai simpla tactica: minciuna si inducerea fricii. "Mi-a descris ultimul detinut care a iesit viu din groapa cu sobolani. A stat 20 de minute. Urland. Luptandu-se sa desprinda animalele de pe obrajii sai. I-au spart ochii. I-au mancat. In locul lor, doar doua gauri insangerate." Dupa a nu stiu cata sedinta in care i se tot povestea despre sobolani, Lena a inceput sa creada. Avea cosmaruri noaptea. Singura in celula, ajunsese sa stea ore intregi incremenita pe scaun. Asteptand. Slabita din cauza fricii, nedormita si nemancata, a semnat hartia care i se varase sub mana. Declarase ca a facut spionaj. "Anchetatorul m-a felicitat. Ancheta lui se terminase. A doua zi eram libera. Ma intorc in camera. Infranta." Nu trec doua zile, iar Lena nu mai putea trai cu sentimentul vinovatiei. Ii cere anchetatorului o foaie de hartie. Retractase declaratia anterioara. Se simtea eliberata. Usoara. Cinstita. Tortionarii nu s-au oprit insa. Au cautat alt siretlic. Lena a primit o scrisoare. Scrisul era identic cu cel al tatalui sau. O implora sa-si salveze mama si surorile de la detentie. Numai ca o greseala de ortografie o pune pe femeie pe ganduri. "O fi sau nu o fi de la tata? Ce sa fac? Sa-i sacrific? In numele carui adevar?", s-a intrebat femeia. Intuind parca gandurile Lenei, anchetatorul o intreaba: "Unde este dragostea filiala?". A cazut in capcana. A semnat. A aflat ulterior ca fusese o inscenare. Anchetatorii i-au dat apoi voie sa deseneze. "Uneori, gaseam in farfurii aschii de os. Frecate de cimentul zgrumturos al mesei, oasele luau formele dorite. Faceam miniaturi de instrumente de trei centimetri. Lucram pe ascuns. Cu urechea la panda in permanenta." Din cand in cand, pentru a o face sa simta gustul libertatii, o scoteau la aer, o ispiteau.

"NU FI TRIST!". Cu fericirea s-a intalnit tarziu. Si a trait-o alaturi de Harry Brauner, un bine cunoscut folclorist, etnomuzicolog. S-au casatorit la o varsta cand altii au nepoti. "I-am spus ca inainte de 40 de ani nu ma marit. Nu voiam sa spal rufe si sa am grija de casa. Soarta a vrut altfel. Cand ne-am luat, trecuseram de 40 de ani de foarte mult timp." S-au cunoscut insa pe la 19, 20 de ani. Amandoi au participat la campaniile monografice conduse de profesorul Gusti. Prima lor intalnire a fost in tren. Mergeau in satul Dragus. Era prin anul 1929. "Atunci am ramas singurii treji. Ceilalti adormisera. Am vorbit foarte mult. Eu si surorile mele nu am avut prieteni. Tata era un om bun, dar si foarte sever. N-am avut niciodata un flirt. Si capul meu imi spunea ca e momentul sa-mi gasesc si eu un baiat care sa ma curteze." Ca sa fie sigura de reusita, Lena nu a ezitat sa roage o femeie renumita in Dragus pentru "mosmoandele" pe care le reusea sa ii faca un descantec pe cravata imprumutata de la Harry. "A inceput sa ma curteze, asa, in joaca. Devenise foarte apropiat de mine. Si stii ce e mai ciudat? Ca eu nici nu trebuia sa fiu acolo. Ii tineam locul lui Mac Constantinescu, care plecase cu o bursa in strainatate. Sora mea mai mare, Zizi, care lucra de mult cu Gusti, m-a convins sa vin, la rugamintea profesorului", spune razand Lena. Harry Brauner a murit acum 17 ani. Dragostea lor a fost puternica, reusind sa invinga si anii de carcera: "La proces, Harry era foarte slabit. La sfarsitul sedintei, paznicul m-a impins cu fata la perete. Asa am putut sa-l vad pe Harry, doar la cativa pasi de mine. M-am repezit la el. Atat de repede, incat nu au avut timp sa ma opreasca. L-am imbratisat si am avut timp sa-i soptesc: "Nu fi trist!". Sotul meu mi-a spus mai tarziu ca aceste trei cuvinte i-au fost singurul sprijin in clipele cele mai grele ale puscariei". Procesul a fost rejudecat in 1968. Atunci s-a recunoscut nevinovatia lor. Nimeni insa nu si-a adus aminte de cei sapte ani traiti intr-o totala izolare. Uitarea a cazut grea peste gropile mortilor si peste tineretea asasinata a condamnatilor…

La 96 de ani, Lenei Constante nimic nu-i mai pare strain. A trecut prin cele doua razboaie mondiale, refugiindu-se alaturi de familia sa la Paris, a studiat si a muncit in domeniul artei, a simtit peretii reci si umezi ai inchisorii, a stat ani in sir singura in celula fara sa discute cu nimeni. De mai bine de sapte ani este imobilizata la pat. Nu mai poate merge. Zi si noapte are nevoie de cineva care sa-i intinda mana, in ajutor. Privirea insa ii scanteiaza. O intamplare din trecut creioneaza starea sa de acum: "Era o zi luminoasa de primavara. Imi smulg de la gura cateva firimituri de mamaliga pentru doua vrabiute. Singurele mele prietene. M-au scos la plimbare. Cand m-am intors, vrabiutele pareau innebunite. Se invarteau in cerc, se repezeau spre cuib, se loveau de zid si nu reuseam sa inteleg cauza disperarii lor. Gaura cuibului fusese umpluta cu ciment. Am inceput sa plang. Au facut rau pasarilor numai pentru a lipsi o femeie condamnata la singuratate de tovarasia lor", imi povesteste Lena Constante, intinzand mana catre fereastra. Fereastra prea departe de patul de care e lipita, ca ea sa poata vedea ceva pe geam...

TREI COPII SI O MARE DRAGOSTE

Lena a fost fiica mijlocie a familiei Constante. Sora cea mare, Zizi, s-a prapadit. Lenei i-a mai ramas sora mica, Viorica, sotia lui Grigore Moisil, cea careia in permanenta i-a fost ca o mama. Tatal sau a fost macedonean. Om cult, rafinat, care stia noua limbi straine si care le-a insuflat dorinta de a studia. Venit in Bucuresti, multi ani a facut si gazetarie, scriind la ziarele Vremea, Adevarul si Dimineata. "Duminica de-abia asteptam sa se faca dimineata ca sa sarim in camera parintilor. Tin minte ca tata ne lua langa el si ne invata cuvinte in franceza. Asa am invatat foarte bine limba. El mi-a cultivat si talentul la desen. Ba, mai mult, in fiecare seara cand ne duceam la culcare, tata ne citea basmele lui Ispirescu si mama ne ducea la culcare, pe brate, adormite", isi aminteste femeia in timp ce rasfoieste cartea pe care a scris-o despre familia sa: "O poveste cu un tata, o mama si trei fetite". Ii place sa citeasca in franceza, insa se plange de scrisul prea mic al cartilor. "Sunt in stare sa citesc o carte pe zi!", spune femeia, apropiind pagina mai mult de ochelarii mari pe care ii poarta. Tatal sau a intalnit-o pe mama lor intr-un moment in care trebuia sa indeplineasca o sarcina precisa si onoranta pentru el, data de idolul sau, Tache Ionescu: sa mearga in scolile romanesti din Macedonia si sa educe copiii. A renuntat. Pentru femeia de care se indragostise. Doi ani i-au trebuit ca sa-si ia inima in dinti si sa-i vorbeasca. Fiindca mama fetei se impotrivea casatoriei, cei doi au hotarat sa fuga la Belgrad, locul in care macedoneanul avea serviciul. Acolo a continuat povestea lor de dragoste, acolo s-a nascut si primul lor copil...

UNITI PRIN ARTA

Pictorita, desenatoare, Lena Constante, impreuna cu sotul sau, Harry Brauner, a cutreierat tara in cautare de folclor autentic. Asa a ajuns si in zona Padureni, judetul Hunedoara, de unde s-a inspirat in realizarea unor tapiserii. Ele au fost facute din fragmente de broderii ce provin de pe manecile si pieptii iilor purtate de tarancile din acea zona. A cochetat si cu scrisul. In puscarie a scris versuri si noua piese de teatru pentru copii. I-au aparut doar trei. Apoi lucrarile "Evadarea tacuta" si "Evadarea imposibila", ce rememoreaza anii detentiei. A semnat ilustrate de carte si afis, a colaborat la publicatii importante in anii ’30. Astazi continua sa realizeze compozitii de mare frumusete. Dupa iesirea din puscarie, nu i s-a dat voie sa-si mai vanda lucrarile, pentru ca era sub demnitatea celor care gazduiau expozitii sa accepte o fosta condamnata. "M-am apucat atunci sa fac papusele din carpa, animale, care se vindeau ca artizanat. Si mai brodam camasi in timpul iernii la lumina unei lampi. Stateam toata ziua in genunchi, pe dusumea. Pentru ca ma dureau cumplit, imi legam genunchii cu vata", povesteste Lena Constante, suspinand.

SANTAJ "Ma scoteau din cand in cand afara, ca sa-mi chinuiasca sufletul, sa-mi ia mintile. Mergeam foarte repede cu masina pe strazi, pe la periferie. Odata am ajuns in plin centrul orasului. Multime de oameni. Liberi. Se grabeau spre casa. Spre caldura. Spre odihna. Ochii mei sorbeau acele imagini. Si anchetatorii stiau. Tot ceea ce voiau era sa fluture in fata mea ispita libertatii" Lena Constante despre tacticile anchetatorilor

BATAIA UCIGASA "Durerea ardea. Era ca o vapaie ce-mi cuprindea ca-n niste chingi tot trupul. O lovitura, inca una. Corpul se rasucea pe o parte si pe alta. De durere, simteam cum imi plesneau fesele. Mi se intampla sa stau intinsa in pat si sa-mi pipai pielea. Cateodata, nu mai stiam de mine. Acolo unde fusesem lovita simteam niste umflaturi. Sangele curgea siroaie. Era parca de neoprit..." Lena Constante despre ororile inchisorii