"Mi-au ciopartit cariera!"

A avut peste 16.000 de ore de zbor si mai mult de 30.000 de aterizari. A vazut fata binelui, dar si pe cea a raului. Inchisoarea si "originea nesanatoasa" au scris cu cerneala neagra unele dintre cele mai grele momente din viata sa.

A avut peste 16.000 de ore de zbor si mai mult de 30.000 de aterizari. "La inceput a fost o joaca. Apoi incepe sa devina painea ce-o mananci in fiecare zi, dupa care ajungi la apogeu si te declari multumit", spune Dumitru Caraman. Intr-o perioada in care era greu sa-ti vezi propria tara, el a reusit sa traverseze unele dintre cele mai importante orase ale lumii. A vazut fata binelui, dar si pe cea a raului. Inchisoarea si "originea nesanatoasa" au scris cu cerneala neagra unele dintre cele mai grele momente din viata sa.

"Sa zbor printre nori, sa ating cerul. Asta imi doream in copilarie. Era de-ajuns sa aud vuietul unui avion ce spinteca aerul intr-o clipa, ca sa raman apoi, vreme indelungata, cu ochii fixati pe dara alba, ca spuma, lasata de acea pasare maiastra cu aripi de metal." Si cati copii nu or fi incercat sentimentul asta? La Dumitru Caraman, povestea a fost insa alta, dar atat de mult l-a pastruns, ca i-a si intrat in sange neobisnuitul unei astfel de meserii. "Nimeni nu stie cu adevarat ce inseamna sa fii pilot. Sunt piloti care zboara numai pe timp frumos, piloti care fac prafuire, transporta ziare, reviste, si altii care se numesc comandanti de aeronave, piloti de linie intercontinentala", le enumera omul pe toate, fara sa stea prea mult pe ganduri, dupa care isi varsa naduful: "Dar pe astia ultimii, nimeni nu-i cunoaste, desi raspund pentru viata pasagerilor".

DE LA O SCRISOARE. Aventura zborului a inceput ca din senin, ca si cum ar fi fost un semn de la Dumnezeu. "In satul Oancea, unde am crescut eu, era o familie care se numea Caraman, ca si mine. Aveau un baiat care aducea posta cu un avion. Una dintre scrisori a cazut in curtea mea si, fericit peste poate, am fugit cat am putut pana la tatal baiatului si i-am dat scrisoarea ratacita, de parca i-as fi inmanat un premiu", povesteste barbatul, sorbind cu nesat fiecare strop din amintirile sale. Si motivul acesta nu a fost singurul. Intr-o zi, in timp ce culegea mazare de la un boier, ca sa aiba ce manca cei noua frati ai sai, mai ales ca in timpul bombardamentelor ramasesera fara casa, a auzit survoland un avion. "Mi se parea magie curata, cum de putea masinaria aia sa zboare. Si ce fel de om era acela care conduce minunea?", se intreba copilul de pe atunci, de numai 10-12 ani. "Am sa fiu si eu!", si-a spus el in gand, si asa s-a intamplat. Insa dupa mult timp.

DOAR CATIVA. Ticu, asa cum il alinta sotia, este printre putinii comandanti de aeronava care mai traiesc. Spune si cu mandrie, dar si cu tristete, ca el se numara printre cei doar 150-200 de piloti, cu tot cu pensionari. Si asta nu-i lucru de mirare, ma atentioneaza nea Dumitru, caci, "ca sa iti dea pe mana 100, 200, 1.000 de pasageri, iti trebuie pregatire sanatoasa si mai bine de zece ani de munca, iar stresul este cumplit, responsabilitatea, uriasa". Barbatul, care acum de-abia isi mai poate duce batranetile impovarate de boala, a trecut prin multe pana sa ajunga sa dea semnatura pentru pasageri. A luat-o de jos, a pasit prin toate fazele, a facut zboruri utilitare, patrulari de incendiu, dar nu s-a lasat pana ce nu a atins "varful meseriei": transportul de calatori.

CARIERA CIUNTITA. In copilarie ii placea sa duca vaca la pascut, sa priveasca dealurile Bujorului din imprejurimi, sa pazeasca via de-ndata ce poama dadea in parg. N-ar fi crezut ca va ajunge vreodata la liceu, daramite sa faca si Academia. Mama sa era tare ambitioasa. Intr-o zi, vazand bine ca, in satul acela mort, viitor pentru copiii sai nu se intrezarea, s-a hotarat. L-a urcat in caruta si l-a trimis la Liceul Vasile Alecsandri din Galati, dupa ce facuse sapte clase in satul sau. Gandul baiatului era tot la aviatie. Asa se explica de ce a intrerupt liceul si s-a dus sa dea examen la ofiteri. Dosarul sau pe care scria "chiaburi", pentru ca tatal lui avea 18 hectare de pamant si era PNT-ist, i-a "ciopartit cariera", dupa cum spune barbatul. A fost picat. S-a intors acasa, si-a terminat liceul, a luat "bacalauriatul", dar ce folos? Nu avea unde sa lucreze. S-a angajat ca profesor de latina si franceza la scoala de la Cuca. Nu a stat mult. Un ofiter care a vazut nedreptatea ce li se facuse lui si celor cinci baieti "bacalauriati" de a fi respinsi la examenul de ofiteri, dat la Sibiu (in locul lor au fost promovati sase ucenici, fara diploma de liceu), le-a spus: "Vreti sa fiti ofiteri sau sa zburati?". A fost suficient. A doua zi, Dumitru s-a si urcat in trenul ce ducea spre Tecuci, la scoala de sergenti majori, a luat examenul, iar calea catre aviatie incepea sa se batatoreasca. "Am facut greva ca sa o transforme in scoala de ofiteri. Ne-au amenintat cu inchisoarea. Auzind ca vrem sa parasim scoala, au aprobat cererea. Am iesit de acolo ofiteri". Intamplarea de la Sibiu l-a facut sa inteleaga ca viitor in aviatia militara nu o sa aiba. Norocul i-a scos in cale un comandant de regiment care cauta musterii dornici sa urmeze Academia. Fara sa stea prea mult pe ganduri s-a inrolat in lupta cu cartile, dar si cu familia, caci pe vremea aceea era deja casatorit si avea si o fetita. "Doamne, cat m-am chinuit. Ii spuneam sotiei sa o ia pe-aia mica din calea mea, ca nu stiu ce fac. Aveam atat de mult de invatat, mai ales ca eu faceam trei ani intr-unul. Dar am reusit!", spune nea Dumitru, lasand sa i se vada, ascunsa dupa sprancenele stufoase si cernute de vreme, o privire strengareasca.

CONDAMNAREA. I se urase de cate bete in roate i s-au pus pana a ajuns la Tarom, acolo unde isi dorea. Carnetul rosu de partid ar fi salvat multe din incercarile sale. Stia insa ca nu ar fi avut nici o sansa sa ajunga in PCR cu un tata taranist. Cu toate astea s-a inscris pe lista, la Ploiesti. I s-a cercetat dosarul. A urmat calvarul. Cine ar fi crezut? Inchisoare. Munca pe santier. Proces. Infatisari dupa infatisari. "Sase luni am stat la Vacaresti. Procesul a durat din octombrie ’58 pana in februarie ’59." Nea Dumitru spune pe scurt intamplarea ce l-a adus dupa gratii: "Am fost intr-o deplasare impreuna cu Plasan, un coleg cu care nu prea ma intelegeam. La intoarcere, avionul lui s-a prabusit. El a murit. De-acolo au pornit tot felul de acuzatii la adresa mea: ba ca am fi facut circ aerian, ba ca am fi baut niste vin. E poveste complicata, tesuta de ata rosie", ofteaza nea Dumitru, apoi da vina, cu manie, pe zodia Pestilor, despre care spune ca e tare "nabadaioasa". Continua declaratia ca la Politie: "Cinci judecatori au luat dosarul meu, l-au dat din mana in mana si abia ultimul m-a judecat. M-au intrebat: «Tu ai fost in avionul cu decedatul?». «Nu», i-am raspuns eu. Nici unul nu a vrut sa ma condamne. A preluat cazul Irina Tomescu. Si m-a condamnat". Pe nedrept, spune barbatul. Si da sa-mi arate un dosar plin cu acte care-i dovedesc nevinovatia. "I-am scris apoi lui Botnaras tot ce-mi spusese ulterior judecatoarea, cum ca toate se intamplasera numai ca sa bage sperietii si in ceilalti. «Daca nu ma duc din nou la zbor in doua luni, iau o arma, ii matrasesc pe toti si apoi ma intorc la Vacaresti», am zis eu. Asa mi-am recapatat locul de munca. Desi, conform studiilor, trebuia sa fiu incadrat la 850 de lei, am primit ca salariu numai 600", spune Dumitru Caraman, simtindu-se nedreptatit.

DOR DE ACASA. In casa plina de fotografii cu avioane, acum este liniste. Singura fiica pe care familia Caraman o are este casatorita. Se mandresc cu nepoata lor, "ca a ajuns la New York si-i tare frumoasa". Pana sa ajunga aici au schimbat opt locuinte. Alaturi de sotia sa, Maria, in varsta de 74 de ani, le-a dus pe toate. "Nu am avut mai mult de o camaruta pe unde ne-am dus. Chiriile, scumpe, iar conditiile, jalnice", povesteste omul despre vremurile in care fiica lor dormea in lada de studio, cocotata pana in tavan, pentru ca nu avea loc in cei 12 metri patrati in care stateau. "Am aflat ulterior ca era o lista cu noua apartamente. I-am luat pe cei de la comisie si le-am aratat unde doarme fiica-mea, bucataria cu pamant pe jos. «Daca nu ma puneti pe lista, cer sa plec in Bulgaria si am sa va fac de ras!». Mi-au dat locuinta in Drumul Taberei. Pe atunci, acolo era doar camp."

Acum, barbatul de 77 de ani, cu spatele incovoiat si ochii calzi, ca de bunic, spune ca nu mai are putere sa faca mare lucru. Nici gradina din fata blocului de care s-a ingrijit atat timp nu mai are parte de mainile sale harnice, nici vin nu mai face de cand boala i-a stors toata vlaga. Nici macar satul, de care era atat de legat, in care a si inaltat un monument care sa-i cinsteasca pe eroii celui de-al doilea razboi mondial, nu si-l mai poate vizita. "Am fost anul trecut, m-am uitat de jur-imprejur, am salutat dealurile, casele, pe oameni si i-am spus «Adio», de parca stiam ca o sa fie ultima data cand o sa-l mai vad."

JOACA CU BOMBE

ARIPI. Dumitru Caraman a gustat din magia zborului "Am tras cu tunul!" Multe nazbatii a facut cat era copil. Asa s-a procopsit cu ditamai rana la picior. Ba statea pitit dupa tufisuri si astepta sa treaca vreo femeie ca sa ia apa si atunci, pleosc, cu bolovanul in cofa plina ochi, ba se intalnea cu o gasca de vreo 14 baieti si se pierdea printre multimea de gloante si arme. "In clasa a IV-a de liceu am tras cu tunul. Gasisem pe un deal o sura plina cu munitie. Ramasesera de la bombardament. Ingrozisem satul cu pocnetele noastre", povesteste nea Dumitru peripetiile din copilarie si, mai cu seama, momentul in care, din joaca, a gasit un tun. "Doar m-am aplecat si a si bubuit. Mi-a sfasiat piciorul. Vedeam pe sub pantalonii scurti din canepa, facuti de mama, cum siroaiele de sange incep sa curga. Eram ametit. Nu mai stiam de mine." Bubuitura s-a auzit pana in sat. O caruta l-a dus la spital. "Nu mai puteam sa misc nimic. Vedeam doar pe cineva care cu doua andrele cauta schijele si ma intreba de zor pe un ton aspru: «Mai tragi cu tunul, mai tragi?». Nu puteam sa zic nimic. Urletele mele erau singurul raspuns."