"Ne-a facut sa ne simtim romani!"

Har. Emotie pura. Bucurie si uimire. Victor Rebengiuc. Un actor ajuns la varsta de 72 de ani, care inca mai cauta perfectiunea in profesie. A jucat in zeci de filme si sute de spectacole. A traversat Europa, lasand pe fiecare scena pe care a pasit un strop din talentul si vitalitatea sa. In teatru a cunoscut cele mai intense trairi. In teatru a avut parte de toata lumina din ochii spectatorilor. Aici a cunoscut si dragostea adevarata...

"Intai o imagine pe ecranul televizorului. Vocea lui tata: «Uite-l pe Victor!» Aveam vreo 4 ani. Ma prezinta lui Victor. «Ea e Oana». In fata mea, un munte de om. Puternic si frumos. Atunci ii vad pentru prima data ochii. Tata e bolnav si la usa ne suna domnul Rebengiuc de mana cu domnul Tudor. A venit la tata. Intra cu frica in dormitor. Amza e bucuros ca a venit sa-l vada. Stau de vorba. E cu lacrimi in ochi. Muntele de om plange ca un copil neputincios in fata mortii. Si ne spune mie si mamei ca n-a putut sa doarma toata noaptea. Si chiar daca cancerul ar fi, cum zic unii, un virus, el a venit cu ce are mai scump pe lume, cu domnul Tudor (n.r. - baiatul sau). Pentru ca daca Dumnezeu il ia pe Amza, atunci poate sa ia si viata lui care se numeste Tudor. N-am sa uit niciodata. Este unul dintre cele mai mari acte de iubire pe care le-am vazut vreodata", marturiseste Oana Pellea, fiica lui Amza Pellea, in cartea "De-a drepul Victor Rebengiuc" aparuta in 2004.

BUNICII. Vorbele ei imi sporesc curiozitatea. Si dorinta de a "gusta", fie si pentru cateva minute, aluatul din care este plamadit actorul. Victor Rebengiuc, cu modestie si caldura, ma asaza confortabil inlauntrul sufletului sau si-mi povesteste. Parca revede chipul bunicilor sai, o combinatie intre blandete si severitate, jocul cu mingea de carpa, impreuna cu fratele sau, anii de liceu in care a invatat ca disciplina reprezinta un mod de viata sau pasii facuti in teatru. "Tata ne-a parasit cand eram copii, iar mama era prea tanara si prea ocupata. Ne-au crescut bunicii. Copilaria mea a fost plina de servituti. Proveneam dintr-o familie saraca. Tin minte ca schimbam casele in functie de chirie", povesteste Victor Rebengiuc. Isi aminteste de viata grea, fara sa se planga, caci Dumnezeu a avut grija de el. I-a dat liniste. "Dupa ce purtam eu hainele un an, le lua fratele meu care era mai mic. Eram prapaditi, purtam lucruri carpite, pantofii treceau de la unul la altul si in toata copilaria mea nu am iesit din fasole, varza si cartofi. Cu toate astea, am fost niste copii veseli. Tata-mare avea un haz special, vorbea si facea poante ca in Caragiale. Mama-mare era linistita. A avut grija de noi, desi mai crescuse inca cinci copii".

ELECTRICIAN DE VIITOR. A invatat sa citeasca de dinainte de a trece pragul scolii. Cand bunica sa acoperea fata de masa cu ziare ca sa nu se murdareasca de mancare, Victor Rebengiuc incepea sa citeasca in timp ce manca. "Nu mai citi, mai baiatule, cand mananci!", ii spunea mama-mare. "Dar eu nu ma puteam opri. Atunci, ea a intors ziarele invers, dar invatasem sa citesc de-a-ndoaselea. Stiam si sa socotesc. Ce sa mai, am fost un mic geniu!", spune actorul, razand. Liceul l-a facut la Predeal. Era o scoala militara. Fiind orfan de razboi (tatal sau a murit la Stalingrad in 1942), a avut dreptul sa invete acolo unde aveau acces doar copiii de ofiteri sau subofiteri. "La inceput am suferit cumplit, credeam ca familia mea voia sa scape de mine, dar instructia care se facea m-a disciplinat. Aveam doar 10-11 ani". Dupa trei ani, liceul a fost desfiintat. "In ’48 a venit prima reforma comunista a invatamantului. Au considerat liceul «monarhist», pentru ca regele invatase aici". A fost nevoit sa se intoarca in Bucuresti si sa urmeze o scoala electrotehnica. Atunci a fost si momentul in care drumul sau avea sa urmeze o alta traiectorie, de nimeni banuita, nici macar de tanarul Victor de-atunci: teatrul.

ORIGINI NESANATOASE. Primul care i-a descoperit dictia impecabila si vocea cu tonalitati atat de surprinzatoare a fost profesorul de limba romana. Cand elevul Rebengiuc incepea sa citeasca, toata clasa amutea. Intr-una din zile, un coleg i-a propus sa joace intr-o piesa. "Ce actor mai eram! Mi-am facut o mustata cu un dermatograf de la o colega, dupa aceea m-am demachiat cu niste untdelemn. Am jucat cateva spectacole cu piesa asta", spune actorul. Incurajat de directorul scolii, Victor Rebengiuc a dat la Institutul de Teatru, mai ales ca la Universitate nu i se da voie, pentru ca nu avea origine sanatoasa, de muncitor sau de taran. Familia sa era considerata mic burgheza. In realitate, spune el, "eram amarati ca vai de noi". Nimeni nu a stiut care erau gandurile viitorului actor. Bunicii erau multumiti si linistiti ca nepotul lor avea asigurata o paine, iesind de pe bancile scolii cu calificarea de electrician. Desi, pana atunci nu apucase sa se duca la vreo piesa de teatru adevarata, Victor Rebengiuc a fost admis la Institut. Ce-i drept, printre ultimii. A avut insa mult de lucru cu deprinderile capatate. La inceput credea ca a face teatru inseamna sa imiti marii actori. Radu Beligan era preferatul sau.

ONOARE. Ajuns pe bancile Institutului, lui Victor Rebengiuc nu i s-a parut deloc usoara incercarea sa de a deveni "artist": "In primul semestru, profesoara mea, Aura Buzescu, tipa intruna la mine. Cand o auzeam spunand «Treci pe scena!», voiam sa se crape pamantul si sa ma inghita. «Nu ai ce cauta aici cu schimonoseli de-astea. Du-te mai bine la circ!», imi spunea in permanenta". Victor Rebengiuc isi aminteste: "Ne-a pus o data sa repetam scena balconului din «Romeo si Julieta» in fata domnului Buzescu:. «Fata e buna, dar pe baiatul asta de ce il chinui asa?» a spus sotul profesoarei. Datorita lui nu am mai prezentat in examen piesa. Insa, cand s-a facut la radio un Medalion Aura Buzescu, din diversele roluri pe care le-a interpretat de-a lungul timpului, a fost inclusa si scena balconului, iar, spre uimirea mea, ea m-a invitat pe mine sa-i fiu partener. O mare onoare", povesteste surazand linistit in coltul gurii.

DE NEUITAT. In perioada 1990-1996, Victor Rebengiuc a fost rector la Institutul de Teatru. Actorul isi aduce aminte cu bucurie si mandrie cum, dupa primele zile de la Revolutie, studentii i-au cerut sa devina rector. Una dintre studentele sale, Tania Popa, povesteste de "un gest care nu se uita", asa cum a intitulat ea, marturisirea pe care a notat-o in cartea "De-a dreptul Victor Rebengiuc": "A fost unul dintre primii romani pe care l-am vazut cand am coborat din trenul ce ma aducea de la Chisinau in Romania. Victor Rebengiuc ne intampina pe mine si pe colegii mei la gara. Noi nu-l cunosteam. Cati rectori ar fi facut gestul de a ne astepta la gara? Datorita lui ne-am simtit romani. M-a ajutat sa obtin casa in care stau si acum. Mi-a fost foarte greu sa ma duc la el si sa-i spun: «Nu vreti sa veniti cu mine la domnul primar? Poate ma ajuta... Poate il rugati....» El nu a sovait nici o clipa: «Hai, putem sa mergem acum?» Si-a luat haina si am plecat la primarie. In doua luni am avut casa. Nu stiu daca multi pot face asta, fara sa primeasca nimic inapoi".

PENTRU TATA. "Ii e frica de batranete. Nu atat de moarte, cat de batranete. Ii e frica sa nu ajunga neputincios. Sa aiba altii grija de el. Sa isi piarda luciditatea. Sa fie o povara pentru cei din jur. Tata are gust pentru ce e proaspat. In ultima vreme e pasionat de calculator si de internet. Ce trista mi-ar fi viata fara vitalitatea lui!", scria Tudor Rebengiuc, in cele cateva pagini aduse omagiu unui mare om, care i-a dat totul si ceva peste, unui om, care, spre norocul sau, i-a fost tata.

PE SCENA

DE 40 de ani. "Padurea spanzuratilor", filmul care i-a adus impreuna pe Victor Rebengiuc si Mariana Mihut La 23 de ani pasea pe o scena adevarata. La Craiova. Ii stateau alaturi colegii de promotie, Silvia Popovici, Sanda Popa, Rucareanu, Gheorghe Cozorici. Dupa numai o jumatate de an, Bucurestiul il rechema in matca sa natala, pentru aproape 50 de. Filmele "De ce trag clopotele Mitica?", "Morometii", "Padurea Spanzuratilor", "Balanta" l-au facut celebru. Spune despre multiplele premii pe care le-a castigat ca nu il califica definitiv: "Premiul e ceva punctual. Ma bucura pe moment, dar asta nu ma linisteste, ci ma pune mai mult la lucru", spune cu convingere Victor Rebengiuc. Acum, are un singur regret: spectacolele se joaca prea rar, iar in zilele de sarbatoare niciodata, tocmai atunci cand oamenii au disponibilitatea de a vedea o piesa de teatru. "Inainte jucam 9 spectacole pe saptamana, acum doar 3, iar ratiunea de a exista a actorului este tocmai jocul pe scena".

PE VECI

Imediat dupa spectacole, fuge acasa. Aici este locul impregnat de spiritul celor doi mari actori: Victor Rebengiuc si Mariana Mihut. Chipul actorului Rebengiuc te intampina, pe hol, intr-un tablou ce aminteste de aniversarea sa a 70 de ani. Pe Mariana Mihut a cunoscut-o la filmari. "Jucam impreuna in «Padurea spanzuratilor». In film, era logodnica mea. Cred ca a fost dragoste la prima vedere". S-au casatorit si abia peste zece ani avea sa se nasca fiul lor, Tudor. Chiar si acum, la auzul numelui sau, vocea actorului capata o unda de mandrie: "Este plecat in America pentru un masterat in arhitectura. Mi-am dorit sa fiu prieten cu fiul meu. Poate ca l-am rasfatat, i-am daruit tot ceea ce-i puteam oferi. In copilaria mea am tanjit dupa multe lucruri. Vreme de 10 ani mi-am dorit o minge de fotbal adevarata, ne jucam cu una din carpe. Ca o ironie a sortii, mi s-a oferit de curand o minge ca bonus la un aparat de ras pe care mi l-am cumparat. Ce sa mai fac cu ea? Nu am vrut ca fiul meu sa aiba vreodata asemenea frustrari", spune actorul, zambind trist.