Neamul lui Hristos

01 Sep 2004 • 00:00

Era sfarsit de secol XVIII, cand primul descendent al neamului Ionescu prelua parohia din satul prahovean Zanoaga. De atunci, destinele bisericii din mica localitate au fost pastorite numai de membrii acestei familii. Parintele Nicolae, actualul paroh, intentioneaza, cand va veni clipa si daca va fi voia Domnului, cum ne-a spus, sa predea la randul sau, "fraiele" fiului cel mic...

NINA MARCU

Sunt oameni care nu-si cunosc nici macar descendentii apropiati, nu au vrut sa stie, nu i-a interesat, nu au fost curiosi. Altii si-au facut din aceeasi curiozitate carora primilor le lipseste intreg arborele genealogic. Parintele Nicolae Ionescu, zis Nutu, din localitatea prahoveana Zanoaga, stie istoria neamului din care face parte, mai ales prin prisma celor peste 200 de ani, de cand primul din neam a devenit preot in sat. Anii 1700, "spre sfarsitul lor", cum tine sa precizeze parintele, erau ani grei pentru popor. Biruri, lipsuri, dureri si neimpliniri. Singura alinare era, de fapt ca si azi, in foarte multe cazuri, biserica. Pe atunci, omul facea semnul crucii si cand se trezea, si cand se culca, si cand pleca la arat, si cand se ducea la razboi, si cand se aseza sau se ridica de la masa.

Preotul Ionescu din acea vreme era om al locurilor si cu credinta. Invatase cu gand sa ajute enoriasii, dar si pentru ca avea, cum zice azi urmasul lui, vocatie. De altfel, harul acesta avea sa se pastreze in cele doua secole. "Are chemare preotul nostru" - spun azi satenii. Dar zicerea e veche. De mai bine de 200 de ani. Si, desi unii spun ca parintele cere bani multi la inmormantari, ca are uneori vorba mai apriga, de asemenea, ca este foarte pretentios, ca vrea ca biserica sa fie luna si soare, toti recunosc ca de avut are har si chemare spre - si la - cele sfinte.

ACUM... Parintele Nutu era, la ora sosirii noastre in localitate, plecat sa faca sfestanii pe la sateni. "Ca e bine, primim lamuriri de la coana preoteasa, sa-ti citeasca preotul de binele casei si al familiei. Cele mai multe sfestanii se fac in martie, dar oricand vrea omul sa-si sfinteasca locuinta e bine. Ca se mai indeparteaza relele de la casa lui, mai dispar necazurile, se mai ostoieste durerea". Cand vine, preotul e mirat: cum de stim de cei 200 de ani de continuitate si traditie? Ca nu s-a falit niciodata cu asta, ca nu a fost nimic premeditat. Apoi, cu dezinvoltura si firesc, ne povesteste: "Totul vine de la sine. Copiii cresc intr-o familie de preoti si e normal sa aleaga mai departe acelasi drum. Nu e nimic impus, nimic obligatoriu, nimic fortat. Nu avem alta dorinta, barbatii din neamul nostru decat sa devenim preoti. Eu cunosc mai bine ce s-a intamplat de la 1850 incoace. La acea data este si liantul dintre rude, obtinut prin alianta. Pe atunci era preot bunicul meu, Gheorghe Ionescu. I-a urmat tata, Constantin, apoi eu si va veni, daca va vrea Bunul Dumnezeu, caci nu stim niciodata voia Lui, randul celui mai mic dintre fiii mei. De fapt, asa e traditia: cel mai mic dintre fii sa preia destinele parohiei in mainile lui. Mezinul e, de altfel, si cel care ramane in casa parinteasca. Fiul meu cel mic isi doreste, desigur, sa vina preot aici, dar nu depinde doar de dorinta lui asta. Au fost generatii intregi de preoti, dar nici unul nu a purtat numele altuia.

Adica a fost un singur Constantin, un singur Gheorghe si tot asa. Poate pentru ca fiecare are propriile coordonate si propriile caracteristici. Dar, cert, toti din neamul nostru avem aceleasi prioritati: satenii si satul. Trebuie sa ne pastorim bine parohia, sa lasam fiecare cate ceva. Eu, de exemplu, mi-am propus in urma cu cativa ani sa restaurez cele doua biserici unde slujesc, sa fac, ca sa zic asa, nunti celor doua mirese. Si, cu voia lui Dumnezeu, am reusit".

PREOTI HULITI, BISERICI DARAMATE... In timp ce vorbim, parintele Nutu mai raspunde la un telefon, care suna, in treacat fie spus, cu insistenta, mai dirijeaza o remorca incarcata cu piatra pentru cimitir, caci acolo se mai fac inca reparatii, isi trage sufletul si continua: "Mie, tata mi-a spus, cand eram inca elev in clasa a VII-a - si erau vremuri tare tulburi atunci - ca nu poate sa hotarasca pentru mine ce voi face mai departe, in viata. I-ar placea sa duc mai departe traditia familiei, dar s-ar parea ca nu se poate. Mi-a spus, cu discretie si durere, ca se aude ca in Rusia fusesera arse bisericile, prigoniti preotii, indreptati, de multi ani, credinciosii catre ateism. Li se spunea oamenilor de acolo ca nu exista Dumnezeu, ca bisericile nu-si au rostul... Poate, imi spunea tata cu adanca durere, repet cuvantul "durere" pentru ca reliefeaza exact starea aceea, ca vremurile vor fi si mai tulburi. Si ca nu vrea pentru mine o viata agitata si plina de framantari. I-am perceput, desi eram doar un copil, sufletul chinuit. Si am raspuns cu siguranta ca nu fac nimic altceva in viata decat preotie. Acum, daca ma gandesc, am facut-o poate si pentru durerea pe care i-am simtit-o, dar, in primul rand, am spus acest lucru pentru ca asa simteam. Hotararea aceea facea parte din viata mea. Din mine. Mi-o dictase, poate, ceva mai presus de mine. Si tata, temator, m-a dat la un liceu obisnuit, ca sa am vreme sa discern mai apoi eu. Dar eu un lucru stiam: vreau sa ma fac, ca tata si bunicul, preot. Nu vreau sa fac un liceu obisnuit si sa fiu un functionar obisnuit. Si pentru ca doream sa fiu exmatriculat, caci erau profesorii exigenti pe atunci, am stat cu cartea de geometrie pe banca doar, doar m-o vedea cineva si ma exmatriculeaza. Cum s-ar zice, ii tentam pe oameni sa comita un aparent rau impotriva mea".

Citește pe Antena3.ro

După ce s-a trezit din anestezie, un bărbat și-a dat seama că medicii i-au amputat piciorul sănătos și a rămas cu cel bolnav

MANDRU PROPRIETAR AL MASINII LUI SADOVEANU

Dupa un gardut, oarecum ascunsa privirii, sta cuminte in curtea preotului o Volga. Batrana si zguduita de trecerea anilor, dar inca teapana. Aflam cu surprindere de la doamna preoteasa ca a apartinut lui Mihail Sadoveanu. "Era o masina de protocol. A fost facuta trainica si incapatoare. Noi puneam in ea si mult, si putin. Am luat-o in â67 de la un domn Georgescu si am aflat de la el ca a fost a scriitorului. Si acum o folosim. Se duce parintele cu ea pe camp sa aduca fanul. E inca buna si de incredere. Nu ne-a lasat niciodata in drum."

"TOT PREOT M-AS FACE"

"Apoi, cand asta s-a intamplat, continua parintele, cand am fost adica dat afara din liceu, am plecat sa-mi urmez drumul. Daca m-as naste de o suta de ori tot preot m-as face. Imi place, e drept, tamplaria si mesteresc pe langa aceasta casa, trecuta din generatie in generatie, tot felul de lucruri. Eu am facut tot ce e din lemn in curte si casa. Imi place si sa cresc albine, am o multime, le stiu problemele si stiu cum sa le tratez de paduchi. Confectionez si mesteresc tot felul de unelte si aparate, imi bag nasul peste tot, nu-mi scapa nimic. Cele mai multe ies bine. Dar nimic nu se compara cu preotia. Eu slujesc, ca sa zic asa, la doi stapani: Dumnezeu si enoriasii. Se creeaza astfel un triunghi, o trinitate. Pe Dumnezeu il slujesc pe verticala, pe enoriasi pe orizontala. Nu vreau sa dezavantajez pe nici unul dintre stapanii mei. Sunt dedicat, probabil ca in egala masura, amandurora. Nici nu se poate altfel. Ar fi o tradare."

DOUA BIJUTERII

Am simtit ca interlocutorul meu o carmeste usor spre un alt domeniu. Nu puteam incheia discutia fara sa vorbim despre biserica: "La fel ca si inaintasii mei, de-a lungul celor peste 200 de ani, de cand avem in grija aceasta localitate, eu am in grija doua parohii: pe cea din Zanoaga si pe cea din Dumbrava. Amandoua sunt micute, una are 150 de familii, cealalta 300. Pe amandoua le-am renovat, pe amandoua le-am imbracat in haine noi. Am facut cu mana mea, pentru ca ma pricep la tamplarit si am mai economisit un ban, stranele. Unii zic ca e greu sa tii doua parohii, dar daca atatia preoti au reusit in timp sa aiba grija de ambele, cu siguranta pot si eu.

Biserica de la Zanoaga este datata, dupa Iorga, de la 1450. Este o bijuterie. A fost, de altfel, declarata monument istoric. Cea din Dumbrava este mai noua. Si satul e mai nou. Oamenii au peste tot aceleasi probleme, aceleasi griji, aceleasi rugaciuni. Vin la biserica, si la Dumbrava, si la Zanoaga tot cu aceleasi vorbe pe buze si in suflet".

MINUNEA CEA MARE

L-am intrebat pe parintele Nutu despre o minune traita sau stiuta. A raspuns, fara nici o ezitare: "Nu e minune ori miracol mai mare ca atunci cand il simti pe Iisus langa tine. Eu Il simt. E in tot, e in orice. Ajunge sa te gandesti la El, ca si stie. Si daca nu te gandesti, tot e alaturi de tine. Caci El e bun si indurator. In afara de sanatate, eu ma rog pentru toti. Vorbesc cu Dumnezeu si il rog sa faca in asa fel, incat sa invatam noi, oamenii, sa fim mai buni. N-am mai citit ziare in ultima vreme, dar poate, da, Jurnalul ma va determina sa ma intorc iar la lecturarea lor".