"O strofa dintr-o epopee scrisa cu lacrimi amare"

PELEGRINARI - In Romania, Radu Marculescu a trecut prin nenumarate inchisori. acum scrie carti A fost profesor de literatura, a lucrat apoi in constructii, ajungand cu voia Domnului sa fie timp de 20 de ani pictor de biserici. Tineretea si-a petrecut-o pe front si in lagarul rusesc. Apoi, in inchisorile comuniste. Acum, la 90 de ani, Radu Marculescu povesteste in imagini "o strofa dintr-o epopee".

REMEMBER. Radu Marculescu isi aminteste de intamplari si fapte care i-au marcat existenta

In casa profesorului Marculescu domneste tihna, lasand sa se auda, printre mormanele de carti, mobilele masive si fotografiile ce poarta amprenta altor vremuri, lunga sa poveste a inclestarii dintre viata si moarte.

"PRIZONIERUL ERA SCLAV!". Multe i-au fost date sa indure, insa perioada de prizonierat in lagarul rusesc a fost cea mai greu de suportat, spune Radu Marculescu. Profesorul o compara cu scalavia. Avea doar 26 de ani si era sublocotenent in rezerva, artilerist la Regimentul 29 artilerie, atunci cand a cazut prizonier la Cotul Donului, dupa cumplita inclestare de la Stalingrad. Au urmat 9 ani de "robie", in care marsurile istovitoare in stepele viscolite si pe drumurile pavate cu cadavrele celor care nu mai puteai tine pasul, frigul permanent, foametea, munca silnica, teroare, carcera, au fost adevarate pietre de incercare. Si poate mai crunte decat toate, spune profesorul incet, dumicand parca cuvintele, a fost practica racolarii politice, in diviziile Horia-Closca si Tudor Vladimirescu, "divizii de voluntari, create de sovietici ca sa aduca pe tancurile lor si in tara noastra experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodata altoit pe trupul si sufletul vreunei comunitati omenesti: comunismul". Cuvintele molcome ale profesorului ne amintesc de povara grea pe care unii au purtat-o pe umeri fara sa cracneasca, in timp ce altii au avut taria si curajul de a se impotrivi: "Captivitatea sovietica, spre deosebire de oricare alta a avut acea particularitate satanica, "puterea", nu s-a multumit doar cu sechestrarea libertatii "exterioare", ea a urmarit sistematic si metodic sa-si anexeze si libertatea lui "interioara", transformand omul intr-un instrument in mainile lor".

"PRIN POVESTE, EXOCIZASEM MOARTEA". Dupa 12 zile de chin in bou-vagoane, ofiterii romani au ajuns in lagarul Oranki-Manastarka. In tot acest timp, pentru a rezista cu putinul peste sarat si cele cateva picaturi de apa, ce li se dadeau drept hrana, zecile de oameni dintr-un vagon, povesteau, rand pe rand, romane sau piese de teatru. "Fara sa ne dam seama, prin povestirile noastre exorcizasem moartea", marturiseste profesorul Marculescu. El isi aminteste de orele istovitoare in care erau obligati sa care de la zeci de km pe umeri, vara, iar iarna cu sania, prin geruri ce-ti degerau mainile si picioarele, busteni grei si lungi de vreo doi metri. Nimic nu a uitat. Nici ticalosia si nici practicile asupritorilor lor: "Nu mai vorbesc de accidentele de la munca sau asa-zisele incercari de evadari care se soldau cu ucideri. Ele nu erau de fapt decat niste inscenari, iar cei mai loviti dintre noi erau cei mai darji", spune profesorul. Radu Marculescu isi aminteste de zilele si noptile cumplite, in care nu stia nimic despre sotia si copiii sai. Insa, tocmai speranta intalnirii cu cei dragi ii dadea aceea forta izbavitoare.

IZOLATORUL "DRACULUI". Parasiti de guvernul comunist de la Bucuresti, cei mai multi dintre prizonierii romani au ales calea rezistentei, refuzand cu orice pret sa se inscrie in divizii sau sa se alieze cu rusii in actiunea lor de sovietizare. Intr-un regim in care Conventia de la Haga, prin care se afirma clar ca ofiterii nu trebuie supusi muncilor fizice, nu valora nici cat negru sub unghie, romanii au cerut sa fie repatriati. Au inceput protestele si refuzul de munca, care s-au soldat insa cu inchisoarea. Din aceasta "grupa de rezistenta" a facut parte si Radu Marculescu. Astfel, grupul de "agitatori, de instigatori" a fost trimis in lagarele de pedeapsa la Uscioara sau "Gaura Dracului", cum i se mai spunea. Si-a amintit si de cele doua luni, timp in care au stat intr-un izolator, intr-o bezna totala. "Era un bordei darapanat, imprejmuit cu sarma ghimpata. Infatisarea era dezolant de hada. Paturile suprapuse nu erau din scandura, ci din barne cu noduri, peste care ne-am intins niste zdrente murdare de saltele umplute cu pleava si cu paie tocate. Nici un bec, nici o lampa, nici o aschie de lemn de foc, nici un chibrit." Pe langa toate acestea, lupta se dadea si cu sobolanii, puricii si plosnitele.

LECTIE DE SUPRAVIETUIRE. Astfel, prizonierii aflati in "regim special", "fiind pusi sa aleaga intre o moarte lenta si una violenta", au declansat o greva pe viata si pe moarte. Acesta a fost momentul in care au reusit sa smulga de la autoritati obligatia scrisa de a nu mai fi torturati cu munca. Timp de patru ani, ofiterii romani nu au mai muncit deloc. "Eram singura natie din prizonieratul sovietic care, intr-o lupta total inegala, prin forta si sacrificiu, a izbutit sa forteze mana sovieticului sa ne repatrieze. Ar trebui sa fie o lectie pentru cei care vorbesc cu atata usurinta despre rusinea de a fi roman", spune profesorul, in timp ce vocea sa capata puternice rezonante.

LUMINA PENTRU BEZNA INCHISORII. Intors in tara dupa 9 ani de prizonierat, lui Radu Marculescu nu i-a fost dat sa-si gaseasca linistea. Simtea cum Securitatea il pandea din umbra. Intr-o zi calda de toamna, doi securisti camuflati in haine negre, Nara-Rupta si Buza-de-Iepure, cum avea sa-i numeasca, s-au apropiat de santierul unde lucra profesorul de literatura, spunandu-i ca este chemat pentru o jumatate de ora sa dea o declaratie scurta. "Tovarasul Marculescu", fara sa se impotriveasca, si-a strans haina, palaria si putinele obiecte din camera, intelegand ce avea sa-l astepte. O data urcat in masina neagra, profesorul a fost dus la inchisoarea Uranus, loc al chinurilor groaznice. Cu mainile impreunate ca pentru rugaciune, Radu Marculescu isi aminteste: "Ma legam de orisice imagine prinsa in zbor de la fereastra masinii, de orice crampei din lumea asta luminata. Sorbeam tot aerul acelei zile magnifice de toamna, atat de generoasa cu mine, dar mai cu seama strangeam in privire lumina, lumina, cat mai multa lumina, sa-mi ajunga pentru bezna in care urma sa fiu imbrancit".

"LA ANCHETE NU SE MAI BATE!". Timp de un an a suportat nenumarate anchete in care era determinat sa se numeasca legionar si sa admita ca cei cu care sporovaia in noptile rabufnind a literatura si filosofie nu erau altceva decat oameni cu hainele verzi. Iar discutiile pe care le aveau in miez de noapte aveau un caracter "dusmanos", un "caracter conspirativ", ce viza rasturnarea regimului. La toate aceste acuzatii, condamnatul Marculescu raspundea repetat: "In modul cel mai categoric va declar ca nu am auzit de asa ceva". Stia ca adevaratul motiv al arestarii sale era dosarul sau, mostenire grea a prizonieratului, "umbra mea inchisa in sertarele Securitatii", asa cum spune profesorul. Si nu "fleacurile spuse pe la mesele noastre in momente de euforie bahica". Calauza in toata aceasta perioada i-au fost vorbele sincere ale unui evreu, coleg de santier: "Simte-te excelent! Simte-te excelent! Cu aceasta deviza vei birui!". Dar si sfaturile fratelui sau de celula, Nicolae Pascu, magistrat pensionar, care il punea in garda, fiind "ochii si urechile" lui. In permanenta il incuraja sa fie ferm si sigur pe declaratiile sale, soptindu-i la ureche, ca pe niste vorbe de duh: "Nu-ti fie frica, la anchete nu se mai bate!".

TORTURI RUPTE DIN IAD. Procesul a avut loc intr-o zi de sarbatoare, "Intampinarea Domnului", zi de bun augur, dupa spusele profesorului. Dupa ce a fost tuns, pentru prima data de cand se afla in inchisoare, ca sa poata fi recunoscut de catre martori, Radu Marculescu a trebuit sa dea ochii cu prietenii sai de "vorbe", schingiuiti acum de bataile si pedepsele aplicate de opresori, duse pana la desfigurare. Aparitia lor, in haine vargate de condamnat, cu fetele brazdate de suferinta si cu ochii dilatati, inaintand spre bara martorilor cu pasi rari, dar fermi, trecu ca un fior prin inimile celor din sala. Mutilati fizic, niciodata sufleteste, toti acestia au recunoscut nevinovatia detinutului Marculescu. Cu vocea inecata in emotia amintirii, profesorul povesteste despre unul dintre prietenii sai inchis, caruia i s-a incercat spalarea creierului prin torturi greu de imaginat: "Constantin Puiu Atanasiu, condamnat la moarte. De 14 ori fusese pus pe "rotisor", tortura prin care victima, legata de un drug de fier si spanzurata cu capul in jos, primeste la talpi groaznice lovituri de bata, ale caror dureri strabat tot corpul pana-n creieri. Lesinata, victima era tarata de picioare pe culoare si scari, cu capul balanganindu-se si lovindu-se de fiecare treapta, iar apoi, azvarlita in celula. Zdrobit in fiecare madular, acest campion al suferintei reusise totusi sa-si pastreze in interior, pana la sfarsit, neatinsa, acea lampa de control, constiinta morala. Aceasta e marea sa victorie asupra tortionarilor-anchetatori, ca n-au reusit sa i se substituie in interiorul lui, ca sa vorbeasca ei prin gura lui."

PERIPLU PRINTRE TEMNITE. Asteptarea a fost lunga. Dupa patru amanari, la ultima intalnire, tot intr-o zi de sarbatoare, instanta l-a condamnat pentru trei poezii considerate subversive, amintite la un proces al unui coleg de-al sau. Poezii care il privau acum de libertate. A fost aruncat iar in bezna si umezeala celulei, de data aceasta singur. Dupa doi ani, timp in care aproape ca "devenise una cu celula, cu patul, cu peretii ei", a sosit si ziua unui alt drum, insa tot al suferintei. "Unde ne vor duce?", se intreba profesorul, in timp ce urca in dubita cu care facuse atatea drumuri tribunal-inchisoare. Marturiseste, zambind trist: "Unu’, Sova, fusese informat de cineva din celula lui ca, daca dupa proces esti urcat in duba, ti se deschid doua posibilitati: ori esti dus la Jilava, in calitate de condamnat, urmand a fi trimis la o inchisoare de executie, ori esti dus la Vacaresti, ca "depus administrativ", caz in care pedeapsa era limitata la 72 de luni, cu regim ceva mai usor si foarte important, nu ti se confisca averea, urmand ca in cateva zile sa fii expediat la locul "depunerii", adica lagarul de munca". Astfel, cu sufletul la gura, toti condamnatii se legau de cea mai firava speranta, incercand sa ghiceasca traseul dubitei. Radu Marculescu a ajuns la Vacaresti, spre bucuria sa si a celor aflati in aceeasi situatie. Nu a stat mult acolo, caci periplul printre inchisori a continuat. Fara nici o condamnare, ci doar cu "o depunere administrativa", profesorul, pictor de biserici, s-a trezit in Delta, la Periprava. De aici la Sighet, la Bragadiru, apoi din temnita in temnita, pana la decretul general de gratiere al tututror detinutilor politici, din 1964.

Profesorul, constructorul de pe santier si pictorul de biserici isi spune acum povestea vietii ca pe un ritual de intinerire al sufletului, inghitind fiecare cuvant ca pe cel mai tamaduitor medicament. Considera astazi ca cei care, pret de o jumatate de veac, au strabatut acel tunel al timpului de infern, au datoria fata de constiinta lor sa depuna in fata Istoriei marturiile a tot ceea ce au vazut, au trait si au patimit. Pentru ca, asa cum declara profesorul, "sunt marturii din care se poate cunoaste adevarul! Adevarul de care avem nevoie mai mult decat de aer. Si care cu adevarat ne va face liberi".

SANSA

"Moartea ne astepta. Puteau oricand sa inventeze ceva pentru a ne omori. A trebuit sa ne asumam riscul. A trebuit sa alegem intre o moarte lenta si una violenta. Dumnezeu a vrut insa sa traim"

UNICI

"Suntem singura natiune din prizonieratul sovietic care, intr-o lupta inegala, prin forta si sacrificiu, a izbutit sa forteze mana sovieticului sa-i repatrieze. Ar trebui sa fie o lectie pentru cei care vorbesc cu atata usurinta despre rusinea de a fi roman"

REZISTENTA

"Era un bordei darapanat, imprejmuit cu sarma ghimpata. Infatisarea era dezolant de hada. Paturile suprapuse nu erau din scandura, ci din barne cu noduri, peste care ne-am intins niste zdrente murdare de saltele umplute cu pleava si cu paie tocate. Nici un bec, nici o lampa, nici o aschie de lemn de foc, nici un chibrit" - Radu Marculescu

AJUTOR DUMNEZEIESC

VISE. La varsta tineretii, profesorul spera la intalnirea cu bucuriile vietii "Atunci cand esti ancorat intr-o credinta, nu ai cum sa nu scapi de tot ce-i greu si istovitor", spune profesorul Marculescu. El isi aduce aminte de momentele grele, in care singura pavaza era Dumnezeu. Izolat in celula, constient de pericolul care il prezenta singuratatea pentru echilibrul sau sufletesc, Radu Marculescu si-a facut un program riguros de rugaciune. Programul mai cuprindea si plimbari, pret de cativa km pe zi, in celula lunga de trei metri. Un km il facea parcurgand 166 de ture, pe care le numara cu rabdare si cu meticulozitate. "Acesta mi-era programul pe care il respectam cu atata strictete, incat la capatul zilei, in loc sa mor de plictis, cadeam frant de oboseala." Un alt moment in care chipul lui Dumnezeu i-a aparut in minte a fost cel in care sotia sa a reusit sa-i strecoare in haina trimisa de acasa o bucatica de sfoara cu 12 noduri, facute in timpul deniei din Joia Pastilor, pentru a le desface, in temnita, rand pe rand, la aparitia necazurilor. Primul nod pe care Radu Marculescu l-a desfacut a fost la proces.

INCERCARI

Dupa 9 ani petrecuti in lagarul rusesc si alti 5 in inchisorile comuniste, profesorul Radu Marculescu nu s-a mai putut intoarce in invatamant. A ajuns sa lucreze pe santier, tocmai pentru ca in acea perioada in care se construia cu atata patos, constructiile constituiau singurul "unghi mort". Putere de munca si, daca se putea, putina pricepere! Doar de atat aveai nevoie. Obisnuit sa fie cel mai bun in ceea ce face, profesorul, devenit constructor, a luat meditatii, seara, dupa 10 ore de munca, reusind sa ajunga in foarte scurt timp sef de santier. Dar s-a reprofilat repede, sub alt domeniu drag sufletului sau greu incercat. A devenit pictor de biserici. Pana in prezent, a reusit sa restaureze sapte biserici, alte 15 fiind pictate in fresca. Nu a uitat insa nici de prima lui dragoste, literatura, si a publicat de-a lungul anilor articole in diferite reviste. A reusit sa-si adune amintirile in volumul "Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica". Iar daca in tinerete i-a trecut pragul marele George Calinescu, acum, alaturi de sotia sa, isi asteapta nepotii si stranepotii.

CONSTIINTA DE SECURIST

SFATURI. Ajuns la 90 de ani, Radu Marculescu explica ce inseamna sa fii cu adevarat roman Minuni s-au intamplat si in cazul lui Radu Marculescu. Mai cu seama atunci cand a fost arestat si intreaga casa rascolita de anchetatorii habotnici. "Ce nu pot face oamenii, face Dumnezeu", spune profesorul. El isi justifica spusele, dand cuvantul sotiei sale, Ligia: "Am primit un telefon in care mi s-a spus doar atat: "Alo, tovarasa Marculescu? Diseara venim acasa la dumneavoastra, pentru perchezitie!", dupa care telefonul s-a inchis. Am ramas incremenita. Nici nu stiu cum am ajuns acasa. M-am asezat pe curatenie, in sertarele birourilor si in biblioteci. Trebuia sa examinez fiecare document. Am lasat insa intentionat la vedere poemele despre care se vorbise la un proces al altui condamnat, prieten de-al nostru". Lucru nemaintalnit pentru Securitate. Atunci profesorul si-a dat seama ca cel care incerca sa-i ajute era chiar omul care il si arestase: Buza-de-Iepure, altfel spus, Lica, unul dintre copiii caruia Radu Marculescu ii fusese profesor.