"Prezentul meu sunt copiii din sectie"

E trecut de 50 de ani si crede ca a gasit o chimie intre stiinta si dragoste. In sala de operatie, luptand cu arsurile, nu oboseste niciodata. Se misca, spunandu-si ca orice gest pe care il face pe rani este esential.

LUPTA. Inamicul de care doctorul Enescu se pazeste cel mai mult este superficialitatea

Doctorul Dan Mircea Enescu si-a facut locuinta din cabinetul stramt de la capatul Sectiei de Chirurgie Plastica a Spitalului "Grigore Alexandrescu". Acolo l-am gasit cu micii pacienti, dand sfaturi, indicand asistentelor care se perindau prin Banca de piele alaturata ce si cum sa faca. Cea mai stupida urare care i se poate face, spune dr. Enescu, este "week-end placut", caci, spunandu-i asta, e limpede ca nu intelegi ca nu e un serviciu ce face el si ca spitalul e locul in care isi traieste viata. Numele sau a aparut in Who’s who acum sase ani si in "500 de personalitati ale Europei", printre savanti si oameni politici ai vremii. Si asta pentru ca a reusit, cu o dotare minima, sa scape de la moarte tot mai multi copii arsi si sa infiinteze o Banca de piele. Astazi, Sectia de Chirurgie Plastica de la "Gr. Alexandrescu" este Centru de Excelenta European.

MAESTRUL SI FUGA. Arta replantarii si tratarii arsurilor a furat-o acum vreo 25 de ani de la profesorul sau, Agrippa Ionescu. Cu el a facut operatii zilnice de 17 ore si asa a invatat primii pasi. A auzit, insa, ca la 100 de metri de clinica in care lucra, intr-o sectie de spital, mureau aproape 80 de copii intr-un an. La scurt timp s-a angajat acolo. "Am simtit foarte tare ca trebuie sa fiu in acel loc, aveam dorinta de a starpi moartea si de a fi eficient. Adica, dupa operatia pe care o fac, copilul sa poata sa apuce, sa poata sa se integreze, sa arate mai bine, sa n-aiba complexe", spune dr. Enescu. O perioada s-a simtit un paria, lasase o clinica puternica, prietenia cu profesorul sau pentru un loc pe care cu greu il stapanea. Avea insa constiinta ca raspunde unei predestinari. Copiii continuau sa moara pe capete in sectie si el se simtea legat de maini.

IN AMERICA FAR’ DE CHEI. In ’91, l-a vizitat chirurgul american J. Fisher, caruia dr. Enescu nu a incercat sa-i ascunda neputinta in care se afla atunci. "Cand s-a apropiat, i-am spus ca aici e nenorocire. Cand m-a intrebat cu ce ma poate ajuta, i-am raspuns ca am mare nevoie de creier", isi aminteste doctorul. Peste o saptamana, a venit sa-l fotografieze un tip, la cererea lui Fisher, care incepuse sa-i faca actele pentru un stagiu in SUA. Si-a facut pe sub mana pasaportul, caci plecarea era in foarte scurt timp, si a trecut Oceanul. "Am stat acolo vreo luna si ceva si i-am spus cinstit lui Fisher ca am senzatia ca-mi crapa creierul. Il rugasem sa-mi dea creier, dar era un creier atat de diferit, ca nu mai intelegeam nimic." Asa ca s-a intors in tara cu un teanc de carti si puternic debusolat, nu doar de sistemul medical de acolo, ci de modelul lor de societate. "In spitalele lor, nici nu stiam pe unde sa intru. Fiecare sala de operatie avea un cifru. Dar cum era cu cifrul asta…?! La fiecare cinci metri era un punct de care te sprijineai si astfel se deschidea sala. Eu stateam cate jumatate de ora pana gaseam punctul ala. Dar nici pe strada nu ma descurcam mai bine", povesteste zambind profesorul. Asa ca nu i-a ramas decat sa devoreze maldarul de carti primite si sa aplice singur cunostintele stranse.

DISTINS. Din ’93, profesorul Enescu este si membru al Academiei de Stiinte din New York. Acest titlu l-a primit intr-una dintre cele mai triste zile din existenta sa, cum el insusi crede. In ziua in care a primit distinctia, i-au murit trei micuti cu arsuri de peste 70% din suprafata corpului intr-o jumatate de ora. "L-am simtit ca pe un prag in existenta mea si am plecat pe strazi, ore in sir, ma indoiam de mine, imi simteam nimicnicia." Cand s-a intors la spital, spre seara, il astepta un batranel cu o hartie in mana, la capatul culoarului. Mosnegutul era administratorul blocului in care doctorul locuise cu ceva timp in urma. El a gasit diploma aruncata pe jos, in casa scarii si, vazand numele doctorului pe ea, a dat o fuga pana la spital sa-l caute. "Mi-a intins-o si mi-a zis ca el crede ca e ceva important pentru ca e intr-o limba straina. Ma gandesc si acum la intamplarea aceea… cum de a venit chiar atunci?"

Tot pe vremea aceea, dr. Enescu a mai primit o mana de ajutor de la englezi. Presedintele Asociatiei Britanice de Chirurgie Plastica l-a invitat timp de o luna in centrele medicale britanice de prestigiu. "Atunci am participat la primul congres international si, dupa prezentare, francezii si englezii imi spuneau: «Bravo, pustiule! Tine-o tot asa! Buna treaba! Dar intoarce-te in Romania, ei au mare nevoie de tine», caci primisem destule oferte de a ramane la ei." Pe langa asta, chirurgul roman a participat la cinci misiuni chirurgicale internationale "Operation Smile", de-a lungul carora a tratat peste 500 de copii.

CASA CU BANDAJE. Sectia de Chirurgie Plastica de la "Gr. Alexandrescu" e ca un "apartament cu sapte camere", cum o descrie dr. Enescu, unde specialistul nu se sfieste sa-si invite colegi din mai toata Europa. Banca de piele e una dintre recentele bogatii ale sectiei. "Imi amintesc si acum cu groaza cum era inainte: copii arsi erau in stare foarte grava si noi nu aveam piele. Unii parinti deveneau la nevoie donatori, iar cumplite erau cazurile cand membrii familiei jupuiti pe picioare asteptau rezultatul interventiei cu pielea lor la copil si eu ieseam din sala, spunandu-le ca n-am reusit sa-l tin in viata." In acest "apartament cu sapte camere" lucreaza si sotia sa, dr. Mihaela Enescu, pe care a cunoscut-o cand s-a angajat aici. "Pe sotia mea am vazut-o prima data in ipostaza de «domnisoara draguta de la resuscitare», care ma putea ajuta la nevoie. Imi amintesc de primul caz la care i-am cerut ajutorul: un sugar cu stop respirator. Ea, din doua miscari, l-a facut sa-si revina. M-a uimit si de atunci am tot chemat-o sa ma ajute…"

Peste o saptamana, sectia condusa de profesorul Enescu se va muta intr-o cladire noua, ale carei dotari ii vor permite sa faca operatii prin satelit. Asta a fost si miza medicinistului care, intors in ’91 din SUA, destul de derutat, si-a spus ca va trebui sa-i egaleze pe americani.

MEDICINA, O ALEGERE IN 3 ZILE. Daca il inviti sa paseasca un pic prin adolescenta si studentie, profesorul Enescu isi aminteste cu haz de el ca de un pici bucurestean, caruia tatal sau i-a pus intr-o zi sub nas o carte cu toate facultatile si l-a pus sa aleaga in trei zile ce va vrea sa faca. S-a fastacit la inceput, dar s-a hotarat sa rupa traditiile din familie si sa se faca doctor. Tatal sau lucra in cercetare si mama sa era functionar. "Nu stiam ce inseamna sa fii medic decat din ce vazusem la cei de pe Salvare, care veneau sa ma ia cand eram bolnav, dar nu ma intimida lucrul asta", spune doctorul. In studentie a tinut teribil de tare "sa se blindeze cu o biblioteca medicala serioasa" si s-a pus pe cumparat tomuri peste tomuri. Nici unul dintre zecile de volume colectionate atunci nu a fost de chirurgie plastica.

MISIUNE

"La plecarea din spital, le spun copiilor acelasi lucru: «Daca tie Dumnezeu ti-a mai dat o viata, dupa ce ai avut arsuri pe 80% din corp, inseamna ca esti un ales, ca Dumnezeu are cu tine planuri importante»"

DARUIRE

"Arsura e o boala capricioasa, cu torente de modificari spectaculoase de la minut la minut. De asta mi se pare ciudat cand cineva imi ureaza «week-end placut». Eu imi traiesc viata in spital"

STANDARDE NOI

"Noua clinica in care ne vom muta in curand va depasi ceea ce are Franta in materie de chirurgie plastica in acest moment. Tindem sa-i ajungem pe americani" - Dr. Dan Mircea Enescu