Printre siluete si umbre

La ochiul stang are minus 19, la cel drept minus 28. George Popa priveste lumea in ceata. O deseneaza, insa, in culori. Sub mina creionului a luat nastere propriul univers, care il accepta asa cum este.

BUCURIE. O prietena de suflet i-a facut un site: www.george.bizhosting.com. E, deocamdata, singura lui expozitie. Si singurul colt de lume in care asteapta prieteni...

Traieste in intuneric de cand era copil. De departe, persoanele ii apar niste siluete. Ca sa le recunoasca, le asculta vocea. Obiectele, niste pete. Din cauza bolii, miopie cu astigmatism, George Popa s-a simtit de multe ori respins. Si-a creat insa propria sa lume schitata pe hartie, acolo unde, sub mina creionului, iau nastere oameni, plante, un intreg univers, care il accepta asa cum este.

Isi ascunde privirea in podea. In permanenta isi framanta mainile. Ii vine greu sa vorbeasca despre boala sa. Toata durerea si-o strange in lucrarile sale. A desenat pana acum si casa in care ar vrea sa locuiasca, si orasul, livezi, flori, turnuri ale caror varfuri ajung pana la cer. Nimic trist, pentru ca spune el, "de lucrarile mele vreau sa se bucure toti".

Se numeste George Popa. Are 21 de ani, iar cea mai mare pasiune a sa este pictura. I-ar placea sa aiba o expozitie, sa poata picta si desena mult mai mult. Oboseste insa, foarte repede. Din cauza ochilor. La stangul are minus 19, iar la dreptul nici nu mai stie, ultima oara sa fi tot avut minus 28. Pe toate le spune incet, abia soptit. Apoi, o buna bucata de vreme tace si-si acopera ochii cu palmele. Intervine mama sa, care cu vocea sugrumata de lacrimi incepe povestea trista a fiului: "Mi-am dat seama ca ceva e in neregula, atunci cand vroia sa se joace. Cauta jucariile pipaind covorul, pana dadea de ele. Minute in sir se uita fix la cate o jucarie, intorcand-o pe toate partile. Apoi, o apropia foarte mult de ochi. Asta a fost primul semn ca ceva e in neregula. M-am speriat. Imediat am mers la medic", spune Georgeta Popa, mama tanarului.

DEPENDENT DE OCHELARI. De-atunci, familia Popa a luat drumul suferintelor. Al spitalelor. Din doctor in doctor, cautand o solutie. De operatie nici nu se punea problema, doctorii spunandu-le parintilor ca fiul lor este prea mic pentru a fi operat. Dar cine mai avea rabdare sa astepte, cand un copil de numai cativa ani se chinuia in intuneric, impiedicandu-se de obiecte aflate la doi pasi de el sau speriindu-se de orice persoana careia nu-i recunostea vocea. Avea dioptrii minus 7. A trebuit sa poarte ochelari. Era atat de mic, ca se speria de ei, ii lua de la ochi, refuzand sa-i poarte. "Cred ca a spart peste 30 de perechi. Si acum le avem, intr-o punga. Ca sa nu-i mai arunce, ii legam bratele ochelarilor cu o bucata de elastic", isi aminteste tatal sau. Acum, insa, George este dependent de ochelari. S-a obisnuit greu cu ei. Mai ales ca sunt atat de mari si cu niste lentile atat de groase, ca de-abia daca i se observa, prin ei, culoarea ochilor.

LUPTA CU PROPRIA NEPUTINTA. Miopia era galopanta. Privirea i se incetosa din ce in ce mai mult. Acum nu mai vede nimic clar, doar distinge. Ca sa poata desena, George isi apropie ochii pana aproape de foaia alba, si sta, pret de cateva minute, la fiecare linie pe care o face, la fiecare miscare a mainii. Desenele lui cer precizie. "Trebuie realizate cu migala", spune el. Un tablou poate sa-i ia si patru-cinci ore de munca. A invatat insa, sa nu renunte niciodata. Se roaga de parinti sau de cei doi frati ai sai sa-l ajute acolo unde nu intelege sau unde nu reuseste sa vada toate detaliile. Acum lucreaza si pe calculator, desi medicul i-a interzis. Asa cum i s-a interzis si plimbatul pe bicicleta sau privitul la televizor. "Inca de cand era mic, George se urca pe bicicleta, dar imediat se lovea de ceva ce-i iesea in cale si cadea.

Si-a rupt si nasul, izbindu-se de bordura. Dar tot nu s-a lasat. S-a urcat iar pe bicicleta, pana cand si-a dat seama ca oricand poate accidenta pe cineva", povesteste mama sa.

INTERDICTIE LA VISE. Prieteni nu prea are. Scoala a terminat-o. Cu atatea restrictii simte cateodata ca viata ii este interzisa. Sunt zile intregi in care se plictiseste ingrozitor. Iar de stat in casa s-a saturat. Il vede pe fratele sau mai mare mergand la facultate, iar pe cel mic, la liceu, iesind cu prietenii, dandu-si intalnire cu fete, si sufera cumplit. Atunci apare si revolta: "Eu de ce nu pot? Voi avea vreodata si eu casa mea, o iubita?" Si tot el, repede isi raspunde, daramat de perspectiva sumbra a viitorului sau: "Pe mine nu cred sa ma iubeasca cineva!" Dar vorbele acestea le rosteste doar arareori! Poate atunci cand se afla pe strada si trece pe langa oameni pe care ii cunoaste, dar pe care nu-i saluta pentru ca nu ii recunoaste. Sau atunci cand in minte ii renasc visele. Unul dintre ele, cel mai arzator, este sa aiba o casa cat de mica, alba si cu gradina de flori. Iar in curte sa-si aseze sevaletul si sa picteze, ca apoi sa invite vecinii si prietenii la expozitie.

DE LA DUMNEZEU. Il intreb de unde a invatat sa deseneze. Ridica din umeri. Tinde sa spuna ca de la scoala, dar acolo a facut doar cateva sedinte. "Noi zicem ca de la Dumnezeu este talentul lui!", spune mama privind la desenele sale. "A urmat o scoala profesionala. Ar fi vrut el sa faca mai mult, durerea de cap si de ochi nu i-a dat pace. Pana in clasa a IV-a a stat in Brasov. Ne-am chinuit foarte mult, si noi, si el. Pe George l-am dat la scoala cand avea 8 ani. Pe fratele lui mai mare, Robert, la 6 ani. Cel mare se descurca foarte bine, asa ca tot timpul i l-am dedicat lui George. In fiecare dupa-amiaza faceam lectiile impreuna. Nu treceau cinci minute, ca se uita la mine, cu ochii rugatori, spunandu-mi ca a obosit. Il durea capul si nu mai avea chef de nimic", povesteste mama. Ea isi aduce aminte de zilele in care se ducea sa-l ia de la scoala. Il gasea mereu, fie plangand, fie in banca, pedepsit sa stea dupa ore ca sa termine de scris tot ce era pe tabla.

"Invatatoarea zicea ca pedepsindu-l il mobilizeaza ca alta data sa scrie mai repede ce este pe tabla. Dar cum sa vada la tabla, cand el de-abia vedea ce era scris in cartea din fata sa?", se intreaba femeia, descumpanita. A mers la Inspectoratul pentru Nevazatori. Figura acolo cu handicap. Parintii au fost sfatuiti sa-l dea la o scoala speciala. Astfel, din clasa a V-a pana la finele celor trei ani de profesionala, unde a si capatat specilizarea de tapiser, George s-a aflat la Arad. Acasa venea doar in vacanta. "Mi-a fost foarte greu, spune baiatul. Am invatat insa sa ma descurc". "Daca in trecut nu reusea sa-si lege singur sireturile, de-ndata ce s-a intors, era cu totul schimbat", spune mama sa. "Il priveam cu inima stransa cum, dimineata cand vroia sa se imbrace, isi pipaia tricourile cautand cusatura. Numai asa isi putea da seama daca erau pe fata sau pe dos".

UN TABLOU, MAI MULTE ORE. Din dorinta de a avea o activitate, George a mers si la Bursa locurilor de munca. Era atat de incantat. Spera. Refuzul total al firmelor angajatoare l-a aruncat iar intr-o stare de disperare. Acum isi ajuta parintii prin casa si din cand in cand mai iese la cate un fotbal.

Nu rezista mult. Oboseste. In rest, asculta muzica. Si deseneaza. Cu greu. Din cauza unei dereglari hormonale, George are 2 m si 5 cm. Durerea de spate este foarte mare. Asta nu-l impiedica sa stea ore intregi chircit, cu ochii lipiti de foaia de hartie, desenand. Caci aceasta este marea lui bucurie, sa creeze sentimente prin lucrarile sale.

La sfarsitul discutiei noastre il vad cum se ridica repede de pe scaun si cauta grabit printr-un vraf de hartii. Fara sa ma priveasca, imi intinde o floare...pe hartie. Pe care, inainte apucase sa noteze cu un scris marut : "Cu drag, de la George Popa... din Brasov".

GANDURI

"Imi doresc sa pot vedea. Sa am o expozitie, o familie si o casa, cu o gradina si o curte mare, in care sa-mi invit prietenii! Oare cer prea mult? Cei care m-au sprijinit intotdeauna au fost parintii. Le multumesc. Cateodata ma intristez, sufar, dar, ca prin minune, speranta revine, mereu, tot mereu. Si apoi pot sa zambesc iar" - George Popa

UN PIC DE SPERANTA

La 17 ani, George a avut prima operatie, la Campina. Chinul si durerea au fost suportate in zadar. Operatia nu a reusit. Controlul efectuat ulterior a aratat ca ochelarii pe care trebuia sa-i poarte aveau aceleasi dioptrii ca cei de dinaintea operatiei. A facut stopari de miopie la ambii ochi, apoi reduceri. Toate prin interventii chirurgicale. Perioada de dupa operatie a fost cumplita. "Daca altii veneaua acasa pe picioarele lor, el a venit in carut. Avea stari de voma, a zacut la pat zile intregi", spune mama sa. Anul trecut au incercat iar. Doctorii au descoprit de data aceasta ca are leziuni pe ochi si ca este imposibil sa poata fi operat. Pana nu de curand, George refuza sa mai auda de vreo operatie. "Lasati-ma asa cum sunt, spunea el, amarandu-si parintii care nu-si puteau opri lacrimile si nici durerea ce o simteau in piept. A avut insa, tot timpul suportul familiei. Mama nu a incetat sa-i aduca exemple de oameni cu vederea slaba ca si el, care au reusit. Acelea erau singurele momente in care George incepea sa spere, sa creada ca poate intr-o zi va putea vedea si el, ochii unei fete, nuantele de rosu, galben sau portocaliu ale florilor pe care acum, le deseneaza doar in creion.