Razboiul de dupa razboi

Mariana Dragescu este ultima femeie pilot in viata care a luptat in cel de-al doilea razboi mondial. Atunci avea 29 de ani si zbura pe sub bombardierele inamice, carand in carlinga raniti culesi de pe linia frontului.

Mariana Dragescu a ajuns cu frontul de Vest pana la Viena. "Au fost si doua regimente romanesti in Austria, alaturi de rusi, tine ea sa precizeze. Unul de cai ferate, iar celalalt, de combatanti. Pentru asta, rusii au dat voie, ca o simbolica recompensa, ca o parte din armata noastra sa poata vizita Viena."

Corpul Aerian Roman, care era in Slovacia, a primit un ordin si uite-asa au plecat in "drumetie", intr-un avion militar in care au incarcat si o remorca de paine, carne fripta si un butoias cu bere, provizii pentru drum. "Am intrat in Viena pe Mariahilfer Stra?e, cea mai lunga strada a orasului, isi aminteste aviatoarea. Totul in jur era bombardat, insa, din fericire, centrul orasului scapase neatins. Rusii intrasera cu o luna inaintea noastra. Cand ne-au vazut pe noi in camion, in uniformele gri-bleu, care semanau cu cele englezesti, oamenii au inceput sa aplaude. Apoi s-au inghesuit si au inceput sa ne-ntrebe: "Englez? Francez? American?", ca si ei ii asteptau pe americani, zicem "Nu, romani". "A, romani! Totusi, sunteti primele figuri simpatice!". Am vizitat orasul, ce mai ramasese din el, si am facut popas sa mancam. Niste copii, zarindu-ne, au venit si au intins mana. Nu ziceau nimic, stateau cu mainile intinse, cersind mancare. Am inceput sa le impartim proviziile. Erau lihniti de foame. Cutremurator! Apoi au venit si altii, oameni bine imbracati, de conditie buna, intindeau mana si sarutau conservele pe care le primeau, "Thank you, thank you!. Vai, ce foamete a fost acolo! Le dadusera si rusii mancare, inaintea noastra, dar numai pe bani sau pe inele de aur si lucruri de valoare..."

Injectiile ingrozitoare

Cum de-a rezistat acestor orori ale razboiului? Era femeie si ar fi putut sa treaca prin acele vremuri fara sa-si umple ranita vietii de amintiri dureroase. "Stau si acum si ma gandesc cum am rezistat noi, ca femei, pe front, imi raspunde ea. Si nu stiu cum... Totul ni se parea ca e asa cum trebuie. Dar acum imi dau seama ca nu era..., in stepa calmuca, de pilda, nu aveam closet in primele zile si, pana sa ne sape si sa ne faca unul din scanduri, mergeam in niste tufisuri. Unde, ca un facut, dadeam de fiecare data de soldati... Penibil. Nadia facea si haz, zicea "Ma, dar asa colectie de funduri am vazut!". Acuma imi dau seama ca a fost greu, dar atunci nu mi se parea nimic... uite, nici nu-mi aduc aminte prea bine de greutatile astea. Sigur ca erau momente cand eram indispuse, ca femei, cand nu ne puteam misca cum trebuie. Dar trecea...

Mai greu am suferit cand am facut o furunculoza pe gat, nici nu mai puteam intoarce capul, aveam febra, dar trebuia sa zbor cu ranitii..." Insa cel mai greu, marturiseste ea, era in preziua plecarii intr-o campanie pe front, cand, preventiv, li se faceau "niste injectii ingrozitoare, antitific, paratific, erau amestecate intr-o fiola mare cu antitetanos. Nu ni se faceau in brat, ca dadeau niste reactii ingrozitoare si noi trebuia sa pilotam, ci, in piept, pe partea stanga. Injectiile astea erau marea noastra suferinta...".

Dupa sfarsitul razboiului, nici una dintre aviatoare nu a avut probleme pentru ca ar fi luptat de partea nemtilor, pe Frontul de Est. "Eram sub protectia Crucii Rosii", explica ea. Mariana Dragescu, fiind singura din Escadrila Alba care provenea din aviatia civila, a revenit in acest domeniu.

Concediata

"Dupa venirea comunistilor la putere, noi am trait al doilea razboi, povesteste ea. Care a fost foarte neplacut! In primele zile de pace, in Romania a sosit Comisia Aliata de Control, care era formata din ofiteri englezi, americani... Cum era si firesc, ofiterii romani se vedeau si se imprietenisera cu ei, ne intalneam, vorbeam, ne vizitam reciproc... asa era normal. Dar dupa ce ei s-au retras si noi am ramas doar cu rusii, toti cei care avusesera legaturi apropiate cu ei au patimit foarte mult. Dintre noi, Nadia a suferit cel mai tare, pentru ca-i primise in vizita pe comandantul Aviatiei noastre de Vanatoare cu un ofiter englez. Comandantul a fost arestat si nici pana in ziua de azi nu se mai stie nimic de el, iar Nadia a primit sase ani de inchisoare. Apoi a fost deportata in lagarul de la Latesti, langa Fetesti, unde a mai stat 4 ani. A supravietuit si a murit la 87 de ani. Am ramas prietene pana in ultima clipa", adauga soptit Mariana Dragescu si priveste in jos, ca un soldat care nu are voie sa-si arate lacrimile. Virginia Thomas care, inainte de razboi, fusese stewardesa pe linia Bucuresti-Berlin a liniei LARES, a scapat cel mai usor, s-a maritat cu un englez si a plecat din tara la timp. Iar Mariana Dragescu...

Trei ani, pana in 1957, a fost instructor de zbor la Scoala de Aviatie Ghimbav-Brasov. "S-a infiintat apoi o asociatie care a preluat aviatia civila, explica ea, si care, incetisor, a inceput sa indeparteze toti vechii oameni. Intr-o zi, la scoala de aviatie a venit o femeie ingrozitoare care ne-a chemat la ea in birou pe mine si pe Rodica Popescu, prima instructoare de planorism, de zbor fara motor, si, cu un suras batjocoritor pe buze, ne-a anuntat ca suntem concediate, fara nici un argument". Cu acest zambet had, Mariana Dragescu a pierdut, peste timp, dreptul de a avea o pensie onorabila, pentru ca anii de front se socoteau dubli la vechime, si pentru ca avea pe atunci o solda bunicica. "S-a dus totul, abia mi-am gasit un post de functionara la o policlinica, cu cel mai mic salariu posibil, si asta doar pentru ca facusem niste cursuri de dactilografie... Am stat acolo 10 ani, la un birou, scriind acte. La 50 si ceva de ani am iesit la pensie..."

Nu se plange, caci se considera, la randu-i, norocoasa. A avut ocazia chiar sa zboare din nou, insa doar pasager, intr-un avion de calatori. Federatia Femeilor Pilot a Femeilor Europene m-a descoperit si m-a cooptat. In fiecare an eram invitata la congresele anuale care se tineau in diferite orase din vestul Europei. Cum eu nu aveam nici bani de drum, imi plateau ei totul. Si, din 1981 si pana-n 1995 am fost, aproape in fiecare an, pe undeva, am vazut de doua ori Franta, de doua ori Anglia, Luxemburgul, Italia. Mai mult, eu si Nadia am primit din partea Asociatiei Pilotilor Veterani Francezi cate o diploma de recunoastere a meritelor noastre...", spune Mariana.

VIETI SALVATE

Femeile aviatoare de pe Escadrila Alba, Mariana Dragescu, Nadia Russo si Virginia Thomas, au transportat de-a lungul razboiului mai mult de 1.500 de ostasi grav si foarte grav raniti. "Nu am mai revazut pe nici unul dintre ei, spune astazi singura supravietuioare a escadrilei. Cei mai multi dintre ei erau soldati de trupa, de la infanterie, acestia erau primii pe care-i cosea moartea. Am transportat si ofiteri, mai rar, dar am dus... Si majoritatea ranitilor erau romani, doar cativa soldati germani am dus cu avionul, in primele luni de razboi." Mariana Dragescu a devenit si eroina de film, caci, nu demult, Studioul Cinematografic al Armatei Romane a realizat un documentar despre Escadrila Alba, care va fi difuzat si in comunitatea euro-atlantica.

SCRISORI

Si-a revazut parintii dupa 4 ani, la terminarea razboiului... In tot acest timp le trimitea lungi scrisori, in care le povestea totul de pe front. De fiecare data cand le primea, mama ei facea "consiliu de familie" cu toate rudele si vecinii, pe care-i instiinta de ultimele ispravi ale Marianei. "Era foarte incantata, isi aminteste astazi eroina. Bucuroasa si mandra de mine. Niciodata nu mi-a cerut sa renunt... Desi, ca mama, ar fi putut sa ma roage, eram singura ei fata. Dar stia ca sunt bine, pentru ca, la un moment dat, aveam acolo, pe front, si un telefon militar cu care, daca eram intr-o zona mai "rasarita", puteam vorbi pana in tara. Si-o sunam pe mama, sa-i spun ca sunt intreaga..." Mariana Dragescu mai are un frate, cu 6 ani mai mic decat ea. "Din fericire, fiind diferenta asta de varsta intre noi, nu ne-am intalnit in razboi, caci el a iesit sublocotenent si a mers numai pe Frontul de Vest. Si doar cateva luni inainte de terminarea razboiului", spune ea.

DESTIN

Are o pensie de 2.600.000 de lei. Plus un milion, "supliment", de la veterani... Cei patru ani petrecuti in razboi nu au mai fost pusi la socoteala... Nu e necajita din pricina asta, "nu mai are rost sa cer ceva, e prea tarziu. Si, nu vedeti, in cat timp se rezolva la noi cate ceva?" O mai ajuta din cand in cand Armata... Asta iarna i-au platit intretinerea, care depasea 3 milioane de lei. Si, cel mai important, i-au recunoscut intr-un tarziu gradul. "Mi-au dat gradul de locotenent, spune fosta aviatoare. Si un livret militar cu acest grad, ca altfel ma pusese din oficiu plutonier-major dintr-acesta, de infanterie, ca nici nu exista acest grad in aviatie..."