Stra-strabunica - Iubita de Dumnezeu

Anghelina Martinescu are 101 ani, dar n-ai crede cand o vezi ce sprintena e. Zice ca bunul Dumnezeu i-a daruit atatia ani pentru ca o iubeste.

CENTENAR. La aniversarea Anghelinei, s-au adunat in jurul mesei cinci generatii, sa-i cante, din inima, "La multi ani!"

VEGETARIANA. Batrana nu mananca de 45 de ani carne

E inca in putere, citeste fara ochelari, nu ia de o vesnicie nici macar o aspirina si socoteste ca mai are destule de facut, pe mai departe. Mai ales sa-si vada crescand stra-stranepotul, in varsta de numai cativa anisori acum. Si are, pe langa toate acestea, o poveste de viata cu care nu multi se pot mandri.

FATA DE LA TARA. Degaja, de indata ce incepe sa vorbeasca, o caldura speciala. Simti, fara sa o fi cunoscut inainte, ca are o relatie aparte cu oamenii. Ca, dincolo de vorbe, ii iubeste. Ca o dor durerile lor si ca o bucura bucuriile lor. In acelasi timp simti ca, intr-un fel nedefinit, parca esti scos la lectie. Parca scotoceste in toate ungherele sufletului tau, cu privirea, cu vorba. Cand am aflat ca a fost invatatoare, am inteles de unde vin toate acestea. A iesit la pensie in urma cu 45 de ani. Anghelina Martinescu tocmai a aniversat un secol de viata. "Una plina, tumultuoasa si linistita deopotriva, cum spune una dintre cele patru fiice ale Anghelinei, Florica. S-a nascut intr-un colt de Prahova, la Vadul Sapat, intr-o familie cu 11 copii, fiind cea mai mica dintre ei. Asa erau familiile de la inceput de secol XX, cu multi copii. Asa credeau oamenii ca le merge bine, daca au multe suflete la masa. Erau saraci, dar in cei mici aveau o bogatie extraordinara." Pe cand implinea 14 ani, adica nici copil de tot, pentru acea vreme, nici femeie matura, Anghelina a ramas orfana de ambii parinti.

Cum era mezina familiei, toti ceilalti frati au sarit s-o creasca. S-au facut eforturi comune si fata a fost data la scoala. "Ca sa ajunga cineva, sa nu stea la coada sapei." Si Anghelina a invatat si a iesit invatatoare, rasplatindu-le altfel bunavointa si grija aratate. Marea Unire a prins-o pe bancile scolii si, desi nu a participat atunci, in 1918, direct la eveniment, a simtit bucuria ca toti romanii vremii si a frematat la gandul ca provinciile furate de la trupul tarii se intorc acasa. Iar mai tarziu, cand a devenit dascal, le-a si vorbit elevilor sai, cu insufletire si bucurie, despre unirea care reintregise marea Romanie.

S-a casatorit in 1930, cand avea 26 de ani. Nu s-a grabit sa-si ia barbat, de ziceau cunostintele ei, cele mai in varsta si mai scrupuloase, ca ramane fata batrana... Anghelina s-a cununat cu un preot. "Dar unul pe sufletul ei, povesteste tot Florica. Un om bun si deosebit, care scria versuri si ajuta oamenii din toate puterile."

APROPIERE. Si, dupa ce sfanta taina a casatoriei a fost consumata, ce-si puteau dori mai mult un preot si o invatatoare, decat copii? Visau sa aiba casa plina de rasete, de veselie, de voie buna. Numai ca planurile lui Dumnezeu pentru ei au fost, pentru inceput, altele. Primii trei copii ai familiei Martinescu s-au nascut fara viata. Anghelina nu poate nici acum sa rosteasca acel cuvant care defineste trecerea spre nefiinta: moarte. Apoi, asa cum se intampla, si viata lor a curs mai departe, asezata in normalitate. Iar in cele din urma, Dumnezeu le-a auzit plansul si au venit, pe rand, patru fete si un baiat, iar parintii au astupat, astfel, un gol.

Singurul fiu a murit la 58 de ani, dar fetele traiesc si au grija de mama lor. Florica vine si de trei, patru ori pe zi sa vada ce face mama. Ba a visat ceva urat si vrea sa se asigure ca totul e in regula, ba a facut ceva bun si tine sa guste si mama... Una dintre fiice, care locuieste tot in Ploiesti, vine de cateva ori pe saptamana la casa parinteasca, fiica din Bucuresti, cam la doua saptamani, iar cea de la Cluj, cea mai indepartata din punct de vedere geografic, de cateva ori pe an. Pastreaza insa legatura telefonic cu cea care i-a dat viata. De altfel, intre Anghelina si fetele ei a fost mereu o relatie apropiata, speciala.

Pe cand copiii faceau liceu la Ploiesti, intreaga familie Martinescu s-a mutat la oras, pentru ca mama le ducea dorul si nu stia cum o duc prin gazde. Asa se face ca un preot si o invatatoare de tara au ajuns in cartierul Mimiu din Ploiesti, unul rau famat si atunci, in 1950, si acum. Ea se angajase la Scoala Generala 19, el la Biserica "Sfanta Filofteia". Numai grija scolii si a bisericii nu aveau rromii din cartier. Asa ca preotului Martinescu i-a venit ideea, impresionat si de situatia dramatica pe care o traversau toate familiile din zona, sa dea de mancare acelora care vin la slujba si la orele de la scoala. In fiecare zi, la 10, cand dadea ora exacta la difuzor, se intindea masa mare. La inceput sceptici, apoi plini de incredere, tiganii au venit sa manance la ora exacta. Si-n felul acesta, generatii intregi din cartier au invatat sa scrie si sa citeasca, sa-si spuna seara la culcare o rugaciune, sa faca semnul crucii cand se asaza la masa sau cand au nevoie de ajutorul Celui de Sus.

PE TIMPUL FOAMETEI. Dar inainte de a ajunge sa puna o parte din suflet in educatia rromilor din Mimiu, Anghelina Martinescu a ramas patru ani acasa, la Vadul Sapat. Caci sotul ei a plecat la Facultatea de Teologie de la Cernauti. Au urmat patru ani grei, de privatiuni si necazuri. Coana preoteasa, cum ii spuneau satenii, plangea adesea de dorul sotului. Dar se lua cu viata si asteptarea nu i se mai parea la fel de grea. Si a mai fost si razboiul al doilea mondial... Anghelina le-a prins, de fapt, asa cum s-a inteles deja, pe amandoua. Dupa 1945 a fost foamete mare pe plaiurile Prahovei. Lumea pleca in Oltenia sa faca rost de bucate, ca sa traiasca. Acolo se mai facuse cate ceva si oltenii, ca sa faca rost de un ban, se mai indurau si mai vindeau si altora. Trenurile erau atat de aglomerate, ca oamenii nu mai incapeau in vagoane, se urcau deasupra lor si se tineau, cu tot cu sacii plini de grane, sa nu cada.

La fel procedau si parintele Martinescu cu sotia. Dar, spre deosebire de ceilalti, care cumparau bucate pentru consumul familiei lor, sotii Martinescu luau pentru tot cartierul Mimiu. Sau pentru alti oameni saraci, care nu-si permiteau sa cumpere nici un kilogram de malai. Dupa ce se intorceau cu granele din Oltenia, incepeau sa le imparta. "Lasa, zicea Anghelina, sa manance si altii, ca nu mancam noi cu sapte guri fiecare. Lor nu le-a dat Dumnezeu, ca noua."

Mai apoi parintele, dar si preoteasa au intrat in "oastea Domnului", o asociatie care propovaduia numele lui Dumnezeu si indemna romanii, in vremurile acelea, cand credinta nu era bine vazuta, sa-si pastreze increderea si relatia cu Domnul si cu cele sfinte.

DESTIN

"Viata mamei a fost una plina, tumultoasa si linistita deopotriva, S-a nascut intr-un colt de Prahova, la Vadul Sapat, intr-o familie cu 11 copii, fiind cea mai mica dintre ei. Asa erau familiile de la inceput de secol XX, cu multi copii. Asa credeau oamenii ca le merge bine, daca au multe suflete la masa. Erau saraci, dar in cei mici aveau o bogatie extraordinara." - Florica una dintre cele 4 fiice

IMUNA

"Nu am luat in viata mea o aspirina. Doar memoria parca incepe sa ma lase. Dar ma descurc, inca" - Anghelina Martinescu

MARELE PACAT

"Cel mai rau imi pare, ma caiesc de nu mai pot de asta, e ca am dat, in multii ani petrecuti la catedra, cateva linii si nuiele la palma unor elevi. Dar am facut-o pentru ca erau rai, faceau rau si altora. Voiam si eu sa iasa oameni din ei. asta e cel mai mare pacat al meu" - Anghelina Martinescu centenara

SANATATE

Parintele s-a stins din viata in 1982 si n-a mai apucat sa vada ca lumea s-a intors cu fata la credinta. Dar Anghelina stie acest lucru. Pana in urma cu 10 ani, mergea singura la toate slujbele de la biserica. Avea scaunul ei, locsorul ei, ca sa fie cat mai aproape de Dumnezeu. Apoi a rarit drumurile. Fetele ei vor s-o stie acasa, in siguranta. Si, desi a batut suta de ani, batrana doamna citeste fara ochelari, se uita la televizor fara probleme si este vioaie si sprintena prin casa si prin curte. Nu a fost internata in spital niciodata. "Doar cand am adus pe lume o parte dintre copii, spune femeia. Ca nu pe toti i-am nascut la spital. Nu erau vremurile asa, ca acum. Venea moasa acasa si copilul era vazut si asistat de ea." Nici pastile nu ia Anghelina. De peste 30 de ani, nici macar de o banala aspirina nu a avut nevoie. "Doar memoria parca incepe sa ma lase, zice ea. Dar ma descurc, inca"

VIS

Fiicele, sapte nepoti, opt stranepoti si un stra-stranepot s-au adunat toti cand Anghelina a implinit suta de ani. In timp ce rudele au incins o friptura pe gratar, doamna preoteasa a mancat legume si fructe proaspete. Nu mai mananca de 45 de ani carne. "Am avut un vis, se scuza ea, si o voce acolo, in vis, imi zicea sa nu mai pun gura pe carne, ca mor. Si eu n-am mai pus, ca mi-a fost frica. Poate si de asta am prins atatia ani. Si mai cred ca ma iubeste Dumnezeu."