Agonia căsuţelor albastre

Se împuţinează căsuţele albastre din satele noastre. Cu ferestrele lor în formă de cruce şi uşile joase ce te obligă să te apleci când intri, întocmai ca în bisericile de demult, pe când trufia rămânea întotdeauna dincolo de prag, căsuţele albastre dispar una câte una, abandonate şi mute, isprăvind sinuciderea lentă a satului tradiţional. "Bine că o pozaţi, că am vândut-o pentru loc. Se întoarce un nepot din Spania şi vrea să-şi facă o casă mai domnească, o vilă, cum se zice..."

Casele "domneşti" au etaj, termopane, tablă pe acoperiş, sunt roz bombon, portocalii, galben lămâie şi verde fistic. Niciodată albastre. Au gresie, mochetă, tablouri mari cu rame aurii, draperii lucioase, vaze, bibelouri şi televizor. Vila are şemineu.  

Căsuţele albastre sunt după măsura omului, unele au acoperişul din draniţă şi podele din lemn, altele sunt acoperite cu paie, iar pe jos au lut. Au farfurii pictate şi căni cu buline sub grindă, au perdele croşetate cu pomul vieţii, masă cu puiuţ, ţol de lână ţesut în război, ştergare de cânepă la icoane şi perne multe, rânduite cu grijă unele peste altele. Căsuţa albastră are vatră. Iar vatra este sufletul casei, simbolul statorniciei şi al protecţiei familiei. Aici arde focul viu, aici se face pâinea, prescura, se fac descântece, se spun poveşti, se cheamă ursitul: "Foc, focuşoru meu/ eu te-oi învăli,/ tu nu te învăli,/ eu oi durmi/ tu nu durmi/ eu oi somna/ tu nu somna/ eu oi visa/ tu nu visa./ Să te faci laur, balaur,/ cu solzii de aur,/ să te duci la ursitul meu/ şi să mi-l aduci:/ prin păduri fără sine/ prin sate fără ruşine (...)". Vatra stă sub semnul fe­mi­ninului, al magiei, al poveştilor fără de sfârşit. Căsuţa albastră nu este o construcţie oarecare şi nici un simplu adăpost, este un spaţiu sacru, capătul drumului ţăranului român, locul în care urmaşii lui nu vor mai intra prin naştere după ce el l-a părăsit prin moarte.

Ascunse prin satele noastre, azi le vezi şi mâine nu la mai afli, azi le cauţi şi mâine le pierzi pentru totdeauna. Căsuţele albastre au înţeles că nu mai credem în poveşti, că nu mai vedem muşcata din fereastră, că nu mai încăpem în ele de atâta fală, că ne plictisesc cu aerul lor desuet, iar acum şi-au aninat sufletul în firul de busuioc de la icoană şi îşi aşteaptă tăcute sfârşitul.