Ciobanul Nicolae Piţiş din Lăpuş

Când îţi povesteşte ciobanul Nicolae Piţiş nici nu simţi cum aluneci în ficţiune când îşi ia fluierul, timpul devine tot mai inconsistent, iar de se întâmplă să-ţi mai şi horească ai impresia că atunci începe şi se sfârşeşte lumea.

"La fântââhână la moclinăă/ Plââhânje-o pasăre batrână.../ Da' nu plânje că-i bătrână/ C-o crescuuuhut rânduri de pui/ ş-amu nu-i a nimărui/ O zburat pă arătuuuhuri/ Le-o adus îmbucături/ şi le-o făcut tare buuuhune/ D'or zburat cu tăţi în lumeee"...

Tulburător şi unic glas! Al singurătăţii şi al nesupunerii, al răzvrătirii şi al durerii, al pământului şi al lunii, păgân şi înduhovnicit, sălbatic şi mântuit ...

Până să ajung să îl cunosc, auzisem câteva legende despre el. Erau atât de extraordinare, încât nici nu mai conta dacă aveau vreun miez de adevăr. Badea Niculae e singur tot timpul, iar bucuria lui cea mai mare e să aibă "mosafiri". Le povesteşte despre cum a sprijinit grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului, apoi despre întâlnirile avute cu Ceauşescu, despre cum a furat o ceapă dintr-un magazin din Geneva ca să-şi dreagă vocea sau despre filmul "Pintea" în care a cântat, despre cum a scos cu brişca toţi dinţii unui duşman, despre Cântarea României... Poveşti cu "gândacul" de doi metri  (gândac - regionalism pentru şarpe), poveşti cu lupi, cu "comonişti", cu urşi, cu bătăi, cu dealuri, cu iubiri... Poveşti ce se ţin lanţ, nu te mai înduri să pleci, îţi taie respiraţia, mai bei un pahar de horincă, începe să-ţi fie cu adevărat bine, simţi că aveai nevoie de asta, simţi că ai evadat, iar fuga ta e autentică, acum îşi ia fluierul îngemănat, începe să nu-ţi mai pese dacă ajungi acasă sau nu, la urma urmei nu-i sfârşitul pământului, are două paturi şi o laviţă, începe să cânte la fluier, leac de singurătatea lui, leac de singurătatea ta. De se rupe preţ de o clipă vraja şi te ridici să pleci, începe să horească. Cu înturnături în grumaz, sfâşietor, cum nu ai mai auzit, din străfundul pământului şi al durerii, până când nu mai poţi suporta, până când ţi se înnoadă lacrimile sub barbă, până când îţi vezi sufletul, până când te aşezi din nou pe scăunelul din lemn de lângă masă sau pe pătura de sub prun...   

"Aşa-i că-s glăsos?"
Atunci, Nicolae Piţiş te priveşte cu coada ochiului, râde, arătându-şi dinţii albi şi puternici. "Aşa-i că-s glăsos?", apoi îşi bate palmele muncite şi îşi dă iar drumul la glas: "Plâânjeţi ochi şi lacrăhămaţi/ Că voi sâhâânteţi vinovaţi/ Că ce-aţi văăhăzut n-aţi mai uitahat..." Fabulos personaj! Se joacă astfel cu tine şi cu lumea, cu el şi cu destinul, cu singurătatea şi cu durerea. Mândru peste măsură, orgolios, lăudăros, sensibil, hâtru, sclipitor de inteligent, Piţiş este invidiat, iubit, ironizat, temut, preţuit, compătimit, ignorat, lăudat. Căutat. "Mi-o hi faţa hâdă, da nu mni-i mintea după mutră", se răsfaţă adesea badea Niculae după ce tocmai te-a surprins cu o vorbă de duh. "Io am fo' bărbat. N-am vrut să fiu comonist, şi gata! Că mi-o  zâs mnie tata Ion: mă copchile, une-ai mere/ hi bărbat, nu hi muiere!"

Nicolae Piţiş locuieşte în Lăpuşul Românesc, în afara vetrei satului, pe Valea Iederii, într-o casă de lemn făcută de el din buşteni grozavi, cât trupul de om. Austeră, cu ferestre mici, pe peretele dinspre răsărit o icoană ţărănească, pe masă, Biblia deschisă, lângă Biblie, o revistă cu un reportaj despre el. De câte ori l-am vizitat m-a pus să i-l citesc. Ascultă cu atenţie, se emoţionează, râde, "aşa o fo'", acum, dacă e scris, e adevărat... Nu ştiu dacă ştie carte, nu reuşesc să aflu câte clase are "Una pe brânză, că, de dam şi urdă, poate erau două". Sătenii spun că ar avea patru. De fapt, cu greu poţi afla adevărul gol-goluţ despre viaţa lui badea Niculae. Răspunde în versuri, cântă, de fiecare dată un detaliu poate schimba sensul poveştii, o întâmplare nouă iese la iveală, o întâmplare veche adoarme liniştită până data viitoare când, mai proaspătă ca niciodată, se reinventează într-un mod surprinzător.

Dintre zecile de poveşti, cel mai mult mi-au plăcut cele cu "colectiva", povestite de el, dar şi de cei ce-l cunosc de-o viaţă. Toată lumea ştia ce probleme avea Nicolae Piţiş cu "comoniştii". Dar de cele mai multe ori parcă şi le căuta. Îşi păştea oile prin grădinile lor, îi privea de sus, făcea numai ce voia. Era liber şi trebuia să se ştie asta. De câteva ori a fost la un pas de arestare. "De când e tovărăşie/ Caru' mni-i la primărie/ Boii la măcelarie/ Eu mă duc la puşcărie". Cu glasul lui unic, pătrunzător, în loc să proslăvească partidul avea cu totul şi cu totul alte texte. "Ăsta-i brâu', ba nu-i brâu'/ SMT-ul ni-o loat grâu'/ CAP-ul paiele/ Rămas-am cu ..."

Dacă avea probleme îşi făcea singur dreptate, că doar nu era să rămână dator sau de ruşinea satului. "Mult bai am avut cu comoniştii... Mni-or luat două părechi de boi, mni-or luat caru', mni-or luat pămintele... Na-vă tăt!, am zâs şi m-am dus în munte, pe Râuoia, unde n-o fo colectivizare, să n-ajung ca Pătru Opincă, ţăran fără pământ, plugar fără plug, ciurdar fără ciurdă. Mi-am făcut casă în munte, colo unde se vede dunga ceea neagră, şi-am trăit şi aşe. Haiduc am fo'! Aveam o sută cinzeci de oi, da' pământ nici cât îi supt unghie. Tare mi-o fo' urât treizeci de ani, cân' coboram în sat şi vedeam colectiva pe locu' mnieu. Odată, am intrat la şedinţă, în CAP-ului din Lăpuş, am luat fideu' de la sobă (un fel de capac) şi, zbââââr... în tăţi am dat, numa' doamna secretară o scăpat şi-un brigadier, co fo de pă la noi."

Cărarea
După "rivoloţie" şi-a recuperat locu'. Şi, mai mult, dintr-o imensă, tainică şi neînţeleasă dragoste, a cumpărat pământ cât a văzut cu ochii. Adică două dealuri şi o vale. Pământ impropriu agriculturii, pământ cu gust de libertate şi miros de cer, pământ dorit ca pe-o femeie, pământ din dragoste, pământ din ură, pământ din joacă. "Am fo flămând de pământ! Flăăămând!" Acum e stăpân pe dealurile lui, iar seara, când ia trâmbiţa şi trimite semnale soarelui apune, Nicolae Piţiş e stăpân pe întreaga lume. "Lume zâce că mi-i bine/ Da' plânge pământu' supt mine/ Şi io plâng deasupa lui/ C-am rămas al nimărui."

Dacă vreţi să mergeţi la Nicolae Piţiş, orice sătean din Lăpuşul Românesc vă va arăta cărarea. Dacă nu e acasă, sigur e la coasă sau la fân, ară pământul sau repară vreun drum, e dus la casa din munţi sau prin sat, la copii. Aşteptaţi-l. Dacă nu aveţi răbdare, căutaţi-l duminica dimineaţa. Îl veţi găsi întotdeauna acasă ascultând Liturghia, cu radioul la maximum. Şi atunci, povestea poate începe... Poveste vie, schimbătoare, poveste vrăjită de nu ştii cum şi când alunecă în ficţiune, poveste cu pilde neaşteptate, cu horincă de prune, cu râs, cu vers, cu plâns, cu fluier, cu dealuri, cu hore înturnată în grumaz, tulburătoare şi mântuită, poveste şi cântec fără de sfârşit ...