Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut într-o familie de aristocrați originari din Touraine, Alfred face studii la Paris, la Pensionul „Hix” și la Liceul „Bonaparte” (actualul Liceu „Condorcet”). În 1814, se înrolează ca sublocotenent în primul regiment al jandarmilor regelui, apoi în garda regală. „Decepționat de monotonia vieții de garnizoană (Versailles, Vincennes, Courbevoie, Strasbourg, Bordeaux, unde este avansat, rând pe rând, la gradele de locotenent și căpitan), frecventează cercurile literare din Paris (prilej cu care îi cunoaște pe Victor Hugo, Delphine Gay, Marceline Desbordes-Valmore etc.) și compune primele versuri, publicate mai întâi în Le Conservateur littéraire, revista fraților Hugo, apoi în volumul Poèmes (Poeme), apărut în 1822 fără nume de autor. În 1825, se căsătorește cu tânăra englezoaică Lydia Bunbury, pe care o cunoscuse la Pau. După concedii succesive, părăsește definitiv cariera militară (1827), consacrându-se exclusiv literaturii”, nota cercetătoarea Angela Ion în prologul unei minibiografii integrate în lucrarea (monumentală) Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
Triumful romantismului în teatru
Printre cele mai interesante detalii biografice: „Un nou volum de versuri îi apare în 1826, cu titlul Poèmes antiques et modernes (Poeme antice și moderne), cuprinzând «Moise», «Le Déluge» («Potopul»), «Le Cor» («Cornul»), «Le Trappiste» («Călugărul trapist») etc. O ediție revăzută și completată apare în 1829. Opt ani mai târziu apare o nouă ediție a volumului, poemele fiind grupate în trei cărți: «Livre mystique» («Cartea mistică»), «Livre antique» («Cartea antică»), «Livre moderne» («Cartea modernă»). Inspirat de reprezentația piesei Othello, jucată în limba engleză, cu marele actor Kean în rolul principal, traduce și adaptează piesa lui Shakespeare, reprezentată cu succes la Comédie-Française (1829), rolul Desdemonei fiind interpretat de celebra Mademoiselle Mars. Familiar al «Cenaclului» romantic al lui Victor Hugo, participă la «bătălia» pentru drama hugoliană Hernani (1830), care marchează triumful romantismului în teatru. Scrie pentru actrița Marie Dorval, talentată interpretă a pieselor romantice, cu care Vigny are timp de opt ani o legătură furtunoasă, plină de decepții, drama La Maréchale d’Ancre, reprezentată în 1831, cu Mademoiselle George în rolul Leonorei Galigai (soția lui Concino Concini, mareșal d’Ancre, protejatul Mariei de Medici)”.
Criza spirituală
Mai departe: „Tripla sa condiție, de aristocrat, poet și soldat, îi inspiră romanul istoric Cinq-Mars (1826), romanul simbolic Stello (1832), din care extrage, în 1835, subiectul dramei în proză Chatterton, și Servitude et grandeur militaires (Servitute și grandoare de ostaș) (1835). În anii 1837-1838, traversează o gravă criză spirituală, provocată de pierderea mamei sale și de despărțirea de Marie Dorval. După cinci tentative nereușite, este primit în Academia Franceză (1846). Este profund afectat de eșecul în alegerile legislative din 1848 și 1849. Retras la Maine-Giraud, domeniul familial din Charente, compune unsprezece poeme filosofice, îndelung gândite și elaborate, unele dintre ele fiind publicate în La Revue des Deux Mondes. Bolnav de cancer la stomac, se stinge din viață la Paris, după suferințe cumplite, și este înhumat în cimitirul Montmartre, condus fiind pe ultimul drum de Baudelaire, Berlioz, Auguste Barbier ș.a. După moartea sa, Louis Ratisbonne, executorul său testamentar, îi reunește poemele în volumul postum Les Destinées, poèmes philosophiques (Destinele, poeme filosofice) (1864), în care, plecând de la o viziune sumbră și descurajatoare despre condiția umană, ajunge la un umanism optimist, afirmând încrederea în progresul omenirii, în geniul uman, în Gândire și Poezie”.
Elixirul ideilor
Pe fir: „Un pasionat dialog interior au susținut fără încetare, în gândirea și opera lui Vigny, vocea Poetului și vocea Filosofului, dubla postulare fundamentală care-i definește personalitatea. În însemnările intime, publicate postum de prietenul și executorul său testamentar Louis Ratisbonne sub titlul Journal d’un poète (Jurnalul unui poet) (1867), Vigny nota, în 1837, referindu-se la personajele romanului simbolic Stello: «Dragostea, Poetul, Stello caută frumosul și binele; Inteligența, Filosoful, Doctorul-Negru caută adevărul». Punct de convergență între Poet și Filosof, poezia a fost concepută de Vigny ca «întâlnirea dintre adevăr și frumos» (Journal, 1842), «un elixir al ideilor» (Journal, 1843), pasiune și știință în același timp (Journal, 1850), o vocație imperioasă și o disciplină intelectuală impusă de exercițiul gândirii. Nici un comentariu critic n-ar fi mai adecvat poeziei lui Vigny ca simbolurile prin care a definit-o el însuși în poemul La Maison du berger (Casa păstorului) și în Jurnal: «cristal ce conservă» și învăluie gândirea dându-i o mai mare strălucire, tezaur, «perlă a gândirii» în care s-a condensat experiența sensibilă și meditativă a întregii omeniri, «diamant fără rival», de o puritate și o densitate inalterabile, care luminează pașii rațiunii umane”.
Suferințe secrete
„Toate aceste imagini - întărea biografa Angela Ion - converg către un ideal estetic care pune semnul egalității între poezie și filosofie: «Toate marile probleme ale omenirii pot fi discutate în forma versurilor. Am dovedit-o…» (Journal, 1843). Refuzând consolarea lamento-ului, Vigny ridică poezia la demnitatea unei meditații despre condiția umană. Chiar și după marea criză spirituală din anii 1837-1838, în urma pierderii mamei sale și a despărțirii de actrița Marie Dorval, Vigny scria în Jurnal: «Există mai multă forță, demnitate și măreție la poeții obiectivi epici și dramatici ca Homer, Shakespeare, Dante, Molière, Corneille, decât la poeții subiectivi sau elegiaci care se înfățișează pe ei înșiși și deplâng suferințele lor secrete, ca Petrarca și alții» (Journal, 1839). Și totuși, suferințele secrete n-au lipsit din viața acestui om de o sensibilitate excesivă, exacerbată de circumstanțele care i-au marcat de la început personalitatea și gândirea: apartenența la o clasă «moartă din punct de vedere social din 1789» (Journal, 1837), eșecul carierei militare căreia îi era destinat prin tradiția aristocratică a familiei, decepția poetului admirat cu reticență, deziluzia îndrăgostitului însetat de absolut pentru care orice femeie este o eternă Dalila”.
Trei paria ai societății moderne
„Spre deosebire de ceilalți poeți romantici - mai sesiza cercetătoarea Angela Ion -, Vigny n-a cedat tentației și voluptății de a se povesti în versuri sau proză, dintr-un lăudabil sentiment de demnitate și discreție. Folosind personaje sau episoade istorice cu valoare simbolică, el a scris «cânturile unui poem epic al deziluziei» (Journal, 1835), înfățișând condiția precară a celor trei «paria» ai societății moderne, aristocratul, poetul și soldatul. În 1826, publică romanul istoric Cinq-Mars (având ca subiect conjurația marchizului de Cinq-Mars împotriva lui Richelieu), în care, luându-și unele libertăți față de realitatea istorică, îi reproșează lui Richelieu faptul de a fi angajat nobilimea într-un declin istoric. Pentru ediția a patra a romanului (1829), scrie prefața «Réflexions sur la vérité dans l’art» («Reflecții despre adevărul în artă»), susținând că adevărul Artei, ideea pe care și-o face poetul despre evenimentele istorice, trebuie să prevaleze asupra adevărului Faptelor. În 1832, publică romanul simbolic Stello (titlul definitiv: Les Consultations du Docteur-Noir-Stello ou les Diables bleus - Blue devils), alcătuit din trei episoade, consacrate poeților Nicolas Gilbert, Thomas Chatterton și André Chénier, al căror destin ar ilustra, după opinia lui, «perpetua imolare a poetului». Din acest roman va extrage subiectul piesei Chatterton, cea mai mare reușită a creației sale dramatice, reprezentată cu mare succes în 1835 (cu Marie Dorval în rolul sensibilei și delicatei Kitty Bell), «dramă a gândirii» menită să înfățișeze «omul de spirit sufocat de o societate materialistă», neînțelegătoare și indiferentă, care-l împinge la sinucidere”.
Străin printre semeni
În sfârșit, în 1835, Vigny publică Servitude et grandeur militaires, elogiu al Onoarei, „religie bărbătească, fără simboluri și imagini, fără dogme și fără ceremonii”, „singura religie care mai este astăzi vie în inimile virile și sincere”. „Afectat de sentimentul eșecului și alienării într-o societate ostilă și meschină, străin printre semeni, ca Moise din poezia sa, prin însăși superioritatea geniului său, devorat ca Prometeu de «vulturul interior», Vigny și-a depășit suferințele prin exercițiul gândirii, instalându-se în lumea poeziei și filosofiei, sinonime pentru el. «Niciodată lumea n-a mai văzut altceva decât ideile, rezultat al activității prompte și exacte a inteligenței. Numai Doctorul-Negru a apărut în mine, Stello s-a ascuns» (Journal, 1832). În dialogul cu idealistul poet Stello, Doctorul-Negru, vocea rațiunii, reprezintă obsesia cuvântului pourquoi (de ce), «cel mai util cuvânt din toate limbile» (Journal, 1829), «eul filosofic» care observă, judecă, critică și analizează «eul dramatic» (Journal, 1835), meditația, studiul a tot ce există, natura umană, trecutul, prezentul și viitorul: «Nimic nu suspendă, nu oprește, nu tulbură această invincibilă atenție interioară a spiritului meu de a sonda, interoga, analiza, studia…» (Journal, 1858)”, mai reținea biografa Angela Ion.
11 poeme-cristal
Mai mult: „Din această interogație, lucidă și pasională, s-au născut, printr-un îndelung proces de distilare care a durat douăzeci și cinci de ani, cele unsprezece poeme care alcătuiesc volumul Les Destinées, operă impresionantă prin altitudinea și rigoarea meditației filosofice, dar și prin frumusețea, armonia și inefabilul unor versuri care figurează printre cele mai mari reușite ale poeziei franceze. Retras la Maine-Giraud, domeniul familial din Charente, în singurătatea propice marilor creații, Vigny încearcă să găsească răspuns la neliniștitoarele și veșnicele întrebări despre destinul omului, care preocupau acut mișcarea romantică franceză, meditând la condiția umană în termeni care, așa cum observă Claude Roy, evocă pe Kafka și Melville, Valéry și Pavese, Camus și Hemingway. Obsedat de prezența răului în lume, a durerii și a morții, Vigny își imaginează viața ca o închisoare perpetuă, în care oamenii sunt încarcerați pentru o crimă pe care o ignoră. Unii captivi se zbat să cunoască piesele procesului lor, alții povestesc ce devin după închisoare, fără s-o știe (Journal, 1833). Singura lor perspectivă este condamnarea iremisibilă: «Condamnați la moarte, condamnați la viață, iată două certitudini. Condamnați să-i pierdem pe cei pe care-i iubim și să-i vedem devenind cadavre, condamnați să nu cunoaștem trecutul și viitorul omenirii și să ne gândim mereu la ele! Dar de ce această condamnare? Asta nu veți ști niciodată. Piesele marelui proces au fost arse: inutil să le căutați» (Journal, 1834)”. Memorabil, nu?
Ochiul lupului
Aproape de final: „În anii de îndoială și derută care au culminat cu criza spirituală din anii 1837-1838, Vigny compune «poemele disperării», dezvăluind neliniștile și deziluziile poetului, care caută însă resurse pentru a rămâne demn în fața nefericirilor vieții. Poemul La Mort du Loup (Moartea Lupului) oferă un magnific exemplu: ultima privire a Lupului muribund recomandă o «stoică mândrie», acceptarea condiției umane, o morală a responsabilității și curajului, a demnității în fața vieții și a morții, refuzul lamentărilor și al rugăciunii: «Gémir, pleurer, prier, est également lâche./ Fais énergi quement ta longue et lourde tâche/ Dans la voie où le sort a voulu t’appeler,/ Puis, après, comme moi, souffre et meurs sans parler» («Gemi, plângi, te rogi, e aceeași eternă lașitate./ Energic du-ți întruna povara vieții-n spate/ Pe drumul unde soarta te-ndeamnă adeseori/ Apoi ca mine rabdă și fără-o vorbă mori» - trad. Ionel Marinescu)”.
Versuri-maxime
În loc de concluzie: „Vigny a concentrat ideile sale filosofice în unele versuri monolitice care au densitatea și precizia unor maxime, dar acestei exigențe de sobrietate și conciziune i-a adăugat arta delicată de a crea o muzicalitate misterioasă și subtilă, fluidă și nuanțată, ca în mult admiratul final al poemului La Maison du berger, capodopera sa poetică: «Nous marcherons ainsi, ne laissant que notre ombre/ Sur cette terre ingrate où les morts ont passé;/ Nous nous parlerons d’eux à l’heure où tout est sombre/ Où tu te plais à suivre un chemin effacé,/ À rêver, appuyée aux branches incertaines,/ Pleurant, comme Diane au bord de ses fontaines,/ Ton amour taciturne et toujours menacé» («Și noi vom trece astfel, lăsând a noastră umbră/ Pe lutul sterp, pe care și morții au trecut;/ Noi despre ei vorbi-vom, când aici ora-i sumbră/ Pe unde-ți place ție s-alegi un drum pierdut,/ Sau să visezi, răzimată de crengile ușoare/ Plângând, precum Diana la margini de izvoare,/ Iubirea ta cu-aleanu-i primejduit și mut» - trad. Ionel Marinescu). Vigny a lăsat o operă poetică de dimensiuni reduse, culegerile sale de versuri cuprinzând cu totul treizeci și două de poezii. Dar poetul care a scris La Mort du loup, La Colère de Samson, Le Mont des Oliviers sau La Maison du berger este, cum a scris Thibaudet, una dintre stelele cele mai luminoase ale poeziei franceze”.
Opere și traduceri
Poèmes (1822); Poèmes antiques et modernes (1826); Cinq-Mars (1826); Poèmes (1829); Le More de Venise (1829); La Maréchale d’Ancre (1831); Stello (1832); Chatterton (1835); Servitude et grandeur militaires (1835); La Sauvage, La Mort du Loup, La Flûte (1843); Le Mont des Oliviers, La Maison du berger (1844); La Bouteille à la mer (1854). Postume: La Colère de Samson (1864); Les Destinées, poèmes philosophiques (1864); Journal d’un poète (1867); Daphné (1912). Principalele ediții: Œuvres complètes, ed. F. Baldensperger, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1948; Œuvres complètes, ed. P. Viallaneix, 1965.
În limba română
„Dolorida” (trad. Cezar Bolliac), în Curierul Românesc, 1845; „Moise”, „Muntele Măslinilor”, „Cornul” (trad. D. Naum), în Convorbiri critice, 1907; Supunere și glorie militară (trad. Iulian Constantinescu), București, 1916; Versuri alese (trad. Ionel Marinescu), București, 1968; Servitute și grandoare de ostaș (trad. Radu Albala), București, 1971; Cinq-Mars (trad. Iulia Giroveanu), București, 1971; Jurnalul unui poet (trad. Ionel Marinescu), București, 1976; Poeme (trad. Gheorghe Dănilă), Alba-Iulia, 2006.
229 de ani se vor împlini în 23 martie 2026 de la nașterea lui Alfred Vigny.
1846 este anul în care Alfred Vigny a fost primit în Academia Franceză.
„Poezia înseamnă întâlnirea dintre adevăr și frumos”, Alfred Vigny, poet și filosof
„Un pasionat dialog interior au susținut fără încetare, în gândirea și opera lui Vigny, vocea Poetului și vocea Filosofului, dubla postulare fundamentală care-i definește personalitatea”, Angela Ion, cercetătoare
1833 este anul în care Alfred Vigny a fost numit cavaler al Legiunii de Onoare.
„Toate marile probleme ale omenirii pot fi discutate în forma versurilor. Am dovedit-o…”, Alfred Vigny, poet și filosof
„Spre deosebire de ceilalți poeți romantici, Vigny n-a cedat tentației și voluptății de a se povesti în versuri sau proză, dintr-un lăudabil sentiment de demnitate și discreție”, Angela Ion, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
