Artiştii care deţin supremaţia dansului

Unora dintre admiratorii români ai fabuloasei dansatoare Sylvie Guillem li s-a împlinit visul de a o vedea pe scenă. Pe o scenă în România.

La 22 octombrie, la Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, cea învestită cu preţioase admiraţii din partea publicului lumii a fascinat prin frumuseţea artistică.Sylvie Guillem, balerină franceză, considerată astăzi un simbol al dansului contemporan, deşi la 45 de ani face încă balet clasic, a venit cu spectacolul "Push". Producţia aparţine Sadler's Wells Theatre - London's Dance House, iar cele patru momente înglobate în spectacol sunt coregrafiate de Russel Maliphant, un apreciat, în aceeaşi măsură, coregraf şi dansator.

Urmărind-o în trei din cele patru părţi (în două a dansat singură, în una împreună cu Maliphant, care are şi un solo), le dai dreptate criticilor care o consideră "specială". Unii spun că e unică. Din ceea ce am văzut în "Push", Sylvie Guillem înseamnă măiestrie, pasiune, forţă, siguranţă. Înseamnă severitate faţă de sine. Dacă nu ar fi fost dureros de riguroasă şi nu ar fi şi astăzi la fel de exigentă, nu s-ar vorbi de performanţa ei unicat. Poate de aceea e "pretenţioasă". Când dansează, îţi dă încredere... în orice. Când corpul ei se transformă datorită mişcărilor create dintr-o îmbinare a minţii şi forţei, simţi trăirile ei. Simţi o sensibilitate, simţi o vigoare, care se revarsă în tine.

Când a apărut pe scenă, în "Solo" (8 minute, primul din cele patru momente ale spectacolului), desculţă, părea că pluteşte. Dansa cu atâta uşurinţă, încât nu puteai să o asemuieşti decât cu un fluture care îşi ondulează lin aripile. Inundată în lumina "diriguită" de inginerul Michael Hulls, pătrunsă de muzica de chitară flamenco a lui Carlos Montoya, Sylvie dăruia frumuseţe feminină. Când dreaptă, când mlădioasă, ea dădea strălucire în lumina reflectorului. De la mişcări lente, ca şi cum ţi-ar insufla un sentiment de duioşie, trecea la mişcări ritmice, tot mai vioaie, lăsându-te impresionat de expresivitatea şi simţul corpului său.

În alt moment, "Two", de 10 minute, Sylvie Guillem, pe o cu totul altă muzică, semnată de Andy Cowton, demonstrează elemente de perfecţiune prin mişcare. Dansatoarea, muzica şi lumina sunt totuna. Mâinile, picioarele desenează mişcări uşoare, apoi, în ritmul tobelor, ce creşte din minut în minut, ea se dezlănţuie într-o învolburare uluitoare.

În prima jumătate a spectacolului, a intrat şi momentul "Shift", în care Russell Maliphant dansa singur. Singur pe scândura scenei, căci pe o pânză mare albă, datorită luminilor, apărea o figură, apoi a doua, a treia. El şi umbra lui în duetul virtual ce impresiona puternic. Aici, nu numai luminile lui Michael Hulls, ci şi muzica lui Shirley Thompson a fost ca un personaj. Acest moment, de 12 minute, reprezintă revenirea lui Maliphant la dans, la îndemnul celei care l-a şi rugat să creeze coregrafie pentru ea - Sylvie Guillem.

Şi a venit "duetul sclipitor" - cel de-al patrulea moment, "Push", care dă şi titlul spectacolului. Guillem şi Maliphant au uimit încă de la premiera din 2005 cu această creaţie. În doi, forţa lor se dublează. Două corpuri comunică perfect între ele, în formă de spirală. O intimitate arătată în liniile perfecţiunii. E ca o sculptură în mişcare, în care maestrul îşi clădeşte întreaga fiinţă. Durează acest moment 32 de minute. Spectacolul "Push" s-a înscris în cadrul evenimentelor desfăşurate în România cu denumirea "Întâlnirile JTI". Sunt într-adevăr "întâlniri" speciale şi fiecare dintre acestea rămâne în memoria publicului. În ziua spectacolului, am avut prilejul, alături de câţiva jurnalişti, să dialogăm cu Russell Maliphant, care a fost în România prin 1995. Deschis la discuţii, artistul a mărturisit că făcuse o pauză în dans din lipsă de timp. Se ocupa mult de coregrafie, are şi trei copii... Iar dansul necesită multă atenţie şi fiind foarte serios "faţă de sine în dans", l-a întrerupt. La Londra, Sylvie l-a convins să danseze din nou.

Pentru Maliphant, dansul este atât o combinaţie între mişcare şi gândire, cât şi "o gândire despre mişcare". Tehnicile sale sunt influenţate în primul rând de exerciţiile yoga, pe care le practică. El face o asemănare între yoga şi mişcările corpului. Le combină, iar procesul rezultat este unul estetic şi îl foloseşte în coregrafie. Despre cei doi, criticii de la The Times scriau: "Niciodată până acum coregrafia lui Maliphant nu a fost mai plină de emoţie; Guillem n-a fost nicicând mai frumoasă. E o potrivire divină".