Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Doamnelor şi doooomnilor, am nevoie de cineva din public, cine vrea să se distreze să facă un pas înainte." Cam aşa e atmosfera în inima Parisului, la o aruncătură de băţ de Primărie, în faţa Centrului Pompidou.
Pe esplanadă, o mulţime de turişti cu privirile aţintite spre tipul scund şi îndesat care se străduieşte să îi facă să râdă într-un show stradal de toată frumuseţea. Şi, culmea, reuşeşte! Ca atâţia gură-cască atraşi de mirajul vecinătăţii centrului politico-administrativ al Parisului, încerc să nu scap o secundă din "performanţa" actorului ambulant ce se desfăşoară în faţa mulţimii. Să ştiu de ce, la final, am să pun în pălăria purtată din mână în mână o monedă de 2 euro, după obiceiul locului.
Dintr-o dată, cred că privirea îmi joacă feste după vizita lungă, de aproape o zi, la Centrul Pompidou. Prea multă artă modernă, prea multe… ţevi, prea multe schele. Totuşi e adevărat! Scrie mare de tot, cu litere… aproape complete "Atelier Brancusi" şi, un pic mai jos, "Musee national d’art modern". Lipsesc un "o" şi un "r", dar nu încape nici o îndoială despre ce anume adăposteşte clădirea pe lângă care, din partea cealaltă, dinspre strada Rambuteau, am fi trecut fără urmă de interes. Suntem spre sfârşitul programului, majoritatea turiştilor din zonă aşteaptă încă să fie aleşi din public pentru un nou număr de pantomimă, astfel că pot vizita în linişte muzeul-atelier.
Cofrajul cu ouă
Donat în 1956 statului francez, după ce încercările de "repatriere" s-au lovit de indiferenţa muncitorească instaurată la Bucureşti, atelierul lui Brâncuşi a fost reconstruit de două ori până acum. Prima dată în 1962 în cadrul Muzeului de Artă Modernă "Palais de Tokyo" şi a doua oară în 1977 pe locul unde se găseşte şi astăzi ca parte a Centrului Naţional de Artă şi Cultură Georges Pompidou.
Scriptic, reuneşte 144 de sculpturi, 86 de elemente de mobilier sculptat, 38 de schiţe şi desene, 1.600 de fotografii biografice. De altfel, ineditul acestor poze, precum şi foca din piatră perfect şlefuită sunt lucrurile care te frapează încă de la intrare. Urmează apoi atelierul propriu-zis, închis într-o cuşcă de sticlă, ca un acvariu.
Zeci de unelte, dălţi, ciocane, din cele pe care le poţi găsi şi acum atât în muzeele epocii medievale, cât şi în gospodăriile ţăranilor din Gorj, Olt sau Mehedinţi sunt rânduite într-o ordine desăvârşită, pe care numai meticulozitatea maestrului o putea da. Lucrări terminate sau lucrări abia începute se odihnesc parcă pentru câteva minute sub lumina difuză ce vine din tavanul de sticlă.
Interesant este faptul că prima senzaţie, când depăşeşti încăperile tapetate cu fotografii şi înscrisuri, pe care am avut-o a fost aceea că mă găsesc în faţa unui uriaş cofraj cu ouă! Poate faptul că obiectele, indiferent că erau lucrări, unelte sau părţi de mobilier, păreau puse milimetric la locul lor, într-o ordine imaginată doar de stăpânul casei.
Apoi este vorba despre forma obiectelor, mai toate rotunjite precum pietrele de râu cu care, în copilărie, părintele sculpturii moderne îşi umplea buzunarele. Şi, poate, faptul că ai impresia că din moment în moment, din fiecare matriţă, mulaj sau formă de turnare, va ieşi o nouă operă de artă.
La ieşire realizezi că, deşi ai trecut pe lângă tone de piatră, lemn şi metal, impresia de fragilitate, de zvelt şi graţios este cea care te însoţeşte, rămânând în memorie întocmai ca şi foca de care nu te saturi să te miri şi să-ţi aminteşti. Sau "Muza adormită", "Cap de copil", "Sărutul", "Coloana fără sfârşit", "Piatra de hotar", "Bestia nopţii" şi, din nou, "Foca" şi "Sărutul".
Lăuta bulgărească
Încă de la intrarea în muzeu, un lucru m-a supărat. Era vorba despre un sunet strident, de instrument dezacordat, sunet care s-a pierdut o dată cu intrarea în atelier, dar care, iată, a devenit şi mai puternic o dată cu revenirea pe esplanadă. Acum însă îl pot şi localiza.
O femeie trecută de 50 de ani stă aşezată lângă o coloană, vizavi de Centrul Pompidou, şi scârţâie inimaginabil de supărător la ceea ce a fost cândva un fel de lăută. Este îmbrăcată într-un mod ce mi se pare extrem de cunoscut, are o figură care mi se pare familiară şi o îndeletnicire de care n-am putut uita cât e Parisul de mare, de la Arcul de Triumf la Domul Invalizilor, de la Versailles la Luvru.
La auzul notelor stridente, primul gând este să părăsesc cât mai rapid zona pentru ca orice legatură între cel care tocmai semnase în cartea de impresii a Atelierului Brâncuşi şi persoana cu mărunţiş adunat în baticul aşezat pe caldarâm să fie exclusă din start. Apoi curiozitatea învinge, profit de "o gaură" în culoarul de turişti şi întreb aproape conspirativ: "Româncă?". Femeia se opreşte din scârţâit şi-mi răspunde cu toată gura îmbrăcată în aur de 24 de carate: "Ne, bulgar… bulgarschi!". Yessssss! Pentru o secundă m-am gândit la lucruri din acelea încă nefăcute. S-o felicit, s-o pup, să-i spun că m-a făcut fericit sau poate chiar să-i dau un euro. Nu am făcut nimic din toate acestea, dar ţin minte că a fost prima întâlnire cu "o vecină" de peste Dunăre pe care nu am s-o uit toată viaţa.
b
Prin comparaţie cu celălalt cimitir renumit al Parisului, mă refer la "Pere Lachaise", unde extravaganţa pare la ea acasă – şi nu este vorba numai despre sutienele împrăştiate din belşug de admiratoare pe mormântul lui Jim Morisson – Montparnasse este într-adevăr o oază de reculegere. Culmea, aici vin, chiar dacă nu prea multe, şi rudele celor al căror drum în viaţă s-a încheiat pe una dintre aleile aşezământului din sudul Parisului. Îi recunoşti mai puţin după buchetele de flori (aici şi turiştii vin cu aşa ceva), cât după faptul că nu se opresc la intrare să ceară un pliant.
Răspândit în cele patru colţuri ale cimitirului, aici se găseşte un adevărat careu de aşi al culturii româneşti. Filozoful Emil Cioran, dada-istul Tristan Tzara, dramaturgul Eugen Ionesco şi sculptorul Constantin Brâncuşi.
Mormântul lui Brâncuşi este aproape de intrare, chiar pe aleea principală, aproape că nu ai nevoie de harta cimitirului pentru a ajunge la el. Nu ştiu dacă absenţa unei cruci este primul lucru pe care îl observi, dar cu siguranţă privirea îţi este atrasă de numeroasele mesaje lăsate pe mormânt.
Scrise pe orice suport care poate păstra urma creionului, de la sferturi de foi rupte din agendă la bilete de autobuz, ba chiar cartele de metrou din România ţintuite pe mormânt cu câte o piatră, mesajele lăsate marelui artist se remarcă atât prin patriotism, dar şi prin lipsa de imaginaţie, cele mai multe fiind de genul "Un mare ROMĂN, ne mândrim cu tine". Sau, după exemplul Prinţesei Diana, la câteva bulevarde mai sus, celebrul "Nu te vom uita niciodată".
Dacă maestrul cioplitului a plecat pe lumea cealaltă cu simplitatea cu care a trăit, mormântul simplu, alb, fără monument sau cruce nu este singurul loc în care prezenţa lui Brâncuşi se face simţită. Lângă zidul de est se găseşte singura sculptură din Montparnasse care este supravegheată în permanenţă de camerele video. Este vorba de o variantă a "Sărutului", realizată în 1910 şi care arată că la venirea în Franţa nici o comandă nu era de refuzat şi că, doar ne aflăm în Oraşul Iubirii, dragostea adevărată poate dăinui chiar şi dincolo de mormânt. Şi, prin structura lucrării reprezentând două persoane într-un singur bloc de piatră, mai arată ceva. Că sărutul poate face "unul" din doua fiinţe, întocmai ca monolitul în care maestrul a ferecat cele două entităţi, semn că dragostea uneşte pe vecie. "Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toată fiinţa."
În Atelierul Brâncuşi din inima Parisului am avut senzaţia că sunt nu numai conaţional cu marele artist, dar şi contemporan cu acesta. Că a plecat până la colţ, să-şi cumpere ţigări sau un croissant de înmuiat în lapte. Şi că se va întoarce dintr-un moment în altul. Se va aşeza pe scaunul ţărănesc cu trei picioare, se va scărpina în barbă şi se va apuca de cioplitura pe care tocmai a înterupt-o.
La Paris, am avut senzaţia ca Brâncuşi încă trăieşte...!
