Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În data de 11 iunie, Institutul Cultural Român de la Tel Aviv a organizat și găzduit conferința susținută de dr. Felicia Waldman, intitulată „200 de ani de la ridicarea Templului Mare Spaniol din București”. În completarea acesteia, pe 12 iunie, dr. Waldman a susținut, la sediul Institutului Cervantes din Tel Aviv, conferința „Sefarzii Bucureșteni și legătura lor cu Spania”.
Istoria sefarzilor reprezintă un punct de interes al mediilor culturale europene, israeliene și internaționale. Pornind de la marcarea a 200 de ani de la Ridicarea Templului Mare Spaniol Cahal Grande, ce constituie prima și cea mai importantă sinagogă a evreilor sefarzi din București, cercetătoarea Felicia Waldman a făcut o trecere în revistă a istoriei sefarzilor din România. Conferința a fost menită să aducă un omagiu celor peste 500 de ani de istorie a evreilor spanioli care s-au stabilit în București, aducând cu ei negoțuri inedite, dar și instituții comunitare, așezăminte educaționale și organizații culturale de care, de multe ori, au beneficiat și evreii ashkenazi, cât și românii, prin donațiile făcute de bancherii sefarzi Academiei Române și Universității din București pentru burse și premii de care au beneficiat multe personalități.
Recunoscută ca breaslă din 1694 și ca instituție începând cu 1730, comunitatea israeliților spanioli (sefarzi) din România a contribuit masiv la dezvoltarea economiei și la evoluția culturii, nu doar în lumea evreiască, ci și în cea românească, atât în București, cât și în restul țării. Declinul ei a început în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu distrugerea de către mișcarea de extremă dreaptă a Templului Mare Spaniol Cahal Grande și plecarea, în special în America de Sud, a locuitorilor săi. După 1944, când însuși marele rabin al comunității, Sabetay Djaen, a plecat, din motive de sănătate, la Buenos Aires, comunitatea sefardă a devenit o secție în cadrul Comunității Ashkenaze. Astăzi nu mai există nici o structură comunitară sefardă, datorită numărului mult prea mic de membri, încheindu-se astfel o istorie de 500 de ani.
Conferința care a avut loc la Institutul Cervantes în data de 12 iunie și-a propus să recupereze și să prezinte publicului istoria Bucureștiului sefard, în mare parte uitată, al cărui patrimoniu fizic este, din nefericire, în curs de dispariție, și să ofere o descriere a comunității sefarde românești, dintre care astăzi nu există nici măcar 50 de persoane, inclusiv familii mixte, precum și a legăturilor acesteia cu Spania și alte țări din America Latină. Totodată, prelegerea a subliniat patrimoniului cultural comun al evreilor sefarzi și ashkenazi din România, precum și similaritățile dintre patrimoniul sefard din România și Spania.
În deschiderea ambelor evenimente a luat cuvântul Cleopatra Lorințiu, director adjunct al ICR Tel Aviv, care a prezentat publicului profilul profesional și academic al Feliciei Waldman. Prezentările au inclus un scurt istoric al comunității sefarde din Țările Române, ca de exemplu primele atestări documentare a acesteia, constituită din descrierea lui Iuliu Barasch, datând din sec. al XIX-lea; situația demografică, repartizarea socio-profesională și principalele orașe ce găzduiau cele mai importante comunități sefarde, situația lăcașelor de cult și a conducătorilor spirituali, cât și a sistemului educațional – informații regăsite în scrisoarea lui Isaac Davicion Bally din 3/15 iunie 1897, alături de alte detalii de organizare comunitară.
Cahal Grande, sau Marele Templu Spaniol, a fost construit în 1819, pe strada care mai târziu se va numi Negru Vodă, la nr. 10-12, la iniţiativa celor doi lideri ai comunitatii, Gabriel Cohen şi Marcu Aschlech, însă datorită terenului nisipos, a trebuit reclădită în 1890, în stil maur, după planurile arhitectului armean Grigore Cerkez. Reparată în 1938, a fost distrusă în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi nemaiputând fi reconstruită, a fost demolată în 1955. „N-am nici o clipă de îndoială că, dacă în noaptea acea de ianuarie 1941 n-ar fi fost distrus, demolarea lui s-ar fi produs în timpul epocii de aur. Dovada cea mai concludentă este faptul că Templul Mic (Cahal Cicu), ... deci singurul templu evreiesc de rit sefard (spaniol) din Bucureşti, nu a fost cruţat şi demolarea lui a avut loc în vara anului 1986” notează Dan Mizrahy în memoriile publicate cu titlul „Aşa a fost… exerciţii de memorie” (Bucureşti, Hasefer, 2005).
Dr. Waldman a prezentat publicului și imagini de arhivă cu puținele imagini ale Sinagogii Cahal Grande, cât și detalii despre marile personalități ce au servit la Cahal Grande – dintre care amintim pe Haim Bejarano, rabin, om de știință și poet, unanim apreciat de contemporanii săi și înmormântat cu onoruri; sau Sabetay Djaen, rabin, scriitor, dramaturg, editor, recompensat cu Ordinul de Comandor al Republicii Spaniole, pentru importanta sa operă; Alberto della Pérgola, cantor sefard de origine italiană și unul dintre fondatorii Operei din București – informații ce au trezit un viu interes în rândul celor prezenți.
Felicia Waldman este cercetătoare, specializată în limba şi literatura ebraică, mistica iudaică, educaţia despre Holocaust și patrimoniul evreiesc din România. În prezent, își desfășoară activitatea didactică la Universitatea din București, în calitate de conferențiar, încă din 1999, iar până în 2013 a fost profesor asociat la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi și visiting professor la Universitatea Statală Milano, Italia.
