C(rampe) - În chestiunea oii

Au inventat ăştia, cu tehnica lor, o oaie Merinos, care e mult mai blănoasă decît de obicei. Săraca oaie, e atît de blănoasă (sau lînoasă, că nici nu ştiu cum să-i zic), că moare de căldură vara. La propriu. Sau de diverse infecţii ale pielii. Ăăă... cum să-i spun eu... raiul oii Merinos sau poate iadul ei este Australia.

Au inventat ăştia, cu tehnica lor, o oaie Merinos, care e mult mai blănoasă decît de obicei. Săraca oaie, e atît de blănoasă (sau lînoasă, că nici nu ştiu cum să-i zic), că moare de căldură vara. La propriu. Sau de diverse infecţii ale pielii. Ăăă... cum să-i spun eu... raiul oii Merinos sau poate iadul ei este Australia. Adică unde sînt ele cele mai multe, asta vreau să zic şi nu pot. Deci cele mai numeroase oi Merinos sînt în Australia. Ei, cică e nasol de ele, pentru că au băgat ăştia-n ele nişte hormoni ca să le facă să le crească foaaaa-ha-ha-ha-ha-rte multă lînă (sau blană?!?), faţă de cît le-ar creşte în mod normal. Acuma. În calitate de oaie, ea ar produce suficient de multă lînă, încît să îmbrace toată omenirea, dar, pentru diverse motive, oamenii ăştia de ştiinţă au prefăcut-o pe săraca oaie într-o monstruozitate ridicolă, producătoare de lînă şi muritoare de căldură. De ce am adus în discuţie chestiunea oii. Ca să vedem cum au ajuns oamenii să se poarte cu animalele, cît sînt de sălbatici şi de lipsiţi de scrupule.

În plus. Un milion de oi mor în fiecare an numai în Australia, atît de căldură, cît şi de frig, dacă le ia...ă... lîna de pe ele. Odată „epilate“, oile sînt lăsate în voia sorţii, chiar dacă afară sînt minus treizeci de grade. Lucrurile stau chiar aşa, din cauza numărului greu de gestionat al oilor. Fermierilor nu le pasă dacă le moare un anumit număr de oi, ba chiar îşi doresc acest lucru.

Am ajuns să „producem“ un număr ingestionabil (sic!) de animale, lucru cu atît mai revoltător, cu cît s-a demonstrat cu cifre că principalul responsabil pentru încălzirea globală vine din distrugerea deşeurilor care rezultă de pe urma creşterii animalelor pentru diverse scopuri. Într-un film mai vechi al lui, Woody Allen îşi imagina cum o să fie viaţa în 2035. Criogenat vreme de două sute de ani, Woody Allen se trezeşte într-o lume pe care, încet şi cu un colosal simţ al umorului, descoperă că nu-i mai aparţine. În lumea anului 2035 poţi să spargi o căpăţînă de om cu o ditamai căpşuna, iar, ca să descojeşti o banană, îţi trebuie o scară imensă, că să ajungi la capătul ei. În lumea lui 2035, un fermier are o găină imensă, pe care o duce la... ăăă... păscut (??!) el însuşi, legată cu un lanţ, ca să nu-i fugă, pentru că are dimensiunile unei vaci. Apropo. Woody Allen nu şi-a imaginat şi cum ar arăta o vacă în lumea lui 2035, dar metafora e suficientă şi-aşa.

Nu cred că mai e mult pînă s-ajungem acolo. Cîţiva ani să mai treacă şi o să inventăm o vacă mîncătoare de carne, o găină mare cît un bloc de zece etaje, care o să facă pui mari cît o vilă din Primăverii, un cîine cît un bou, oi cît Casa Presei şi tot aşa. Ideea e că, dac-ar fi aşa, ar trebui să redimensionăm totul, de la propriile noastre case pînă la magazine şi spaţii verzi. Vă daţi seama cîtă iarbă i-ar trebui viitoarei oi să pască într-o singură zi. „Ciobănaşul cu trei sute de oi“ n-o să mai fluiere din fluieraş toată ziulica, ci o să caute spaţii de păscut, disperat de viteza cu care defrişează astea totul. Restul? Ar produce în continuare. Mult, mult, mult şi mare, mare, mare, pentru propria noastră... ă... pentru propria noastră.