“Câtă speranţă”, pe scena de teatru

La "Odeon" a intrat în repertoriu spectacolul "Câtă speranţă", realizat pe texte de Hanoch Levin. O echipă bine organizată în scenă atrage publicul, care se lasă provocat de ceea ce i se oferă.

Montarea semnată Radu Afrim este bazată pe mai multe texte scurte ale lui Hanoch Levin, considerat cel mai bun autor dramatic israelian şi care este jucat în toată lumea. În traducerea românească, aparţinând lui Doru Mareş, pentru acest spectacol sunt douăzeci de scheciuri. Regizorul a omis două la premieră. Oricând pot fi lăsate la o parte şi alte scenete, în caz de nevoie, căci spectacolul ţine aproape trei ore, fără pauză. Oricum, nu poate fi afectat de scurtări, căci e gândit şi înfăptuit secvenţial, chiar dacă secvenţele sunt foarte bine sudate.

În succesiunea de întâmplări, de prezentări ale unor personaje uneori bizare sau chiar demonice, Afrim îmbracă scrierile lui Levin într-o haină stilistică sofisticată. Le dă mai multă consistenţă în scenă prin mici adăugiri, prin introducerea poeziei cântate, prin dans, însă personajele îşi păstrează natura lor internă. Începe în stil de cabaret, dar nu e cabaret. Ponderea o are subtextul, controlat cu ochiul fin al regizorului şi redat în mod foarte ordonat şi personal de fiecare interpret.

Personajele lui Levin sunt universale. În fiecare literatură, ele pot avea asemănare. Actorii aleşi de Afrim din diferite generaţii dau naştere unor personaje în a căror complexitate se regăsesc însuşiri ale eroilor lui Caragiale. La ruşi sunt asemuite cu personajul central din "Suflete moarte" de Gogol, cu eroi creaţi de Cehov, de Harms sau cu oameni contemporani din scrierile foarte gustate de cititor ale lui Sorokin.

"DELICATESE" ACTORICEŞTI
Radu Afrim caracterizează rolurile distribuite în felul următor: "Oamenii din cele douăzeci de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. Unul speră să-şi găsească un tovarăş care să-l însoţească în fabuloasa călătorie pe trecerea de pietoni; altul speră să-şi vadă nevasta în lada neagră plină de diamante înşelătoare a magicianului; o actriţă speră să înveţe un cântec până la capăt fără să falseze sau să danseze bossa nova «cu toate mişcările»; altul speră cu toată fiinţa să primească o pălărie blue care provine din capătul Australiei; o profesoară de geografie speră să convingă lumea că pământul e plat şi chiar reuşeşte; un visător speră ca vânzătoarea de hot dog să se transforme în Caroline de Monaco; un exaltat speră să intre în pielea unui bărbat doar pentru a atinge sânii soţiei acestuia; o femeie «vrea o schimbare/viaţa mea e o ratare»; un bărbat speră să îşi recupereze portmoneul uitat la o fostă iubită în urmă cu câteva decenii". Şi tot aşa...

Fiecare personaj are o certă linie dramatică. Citind textele lui Levin, poţi spune că acestea stârnesc chiar frică; ai impresia că autorul evită să scrie despre ceea ce este omenesc. Totul la el e foarte teatral, de parcă ar fi trăit numai pentru teatru. Poate aşa a şi fost (Levin a murit la 55 de ani, în 1999).

Spectacolul "Câtă speranţă" are "delicatese" de ajuns, şi anume actriţe de mare talent şi cu experienţă îndelungată pe scenă, precum Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, dar şi alţi interpreţi minunaţi: Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu, Pavel Bartoş, Istvan Teglas sau Nicoleta Lefter şi Călin Stanciu jr. Scenografia Iulianei Vâlsan este un personaj aparte. Tânăra creatoare are o imaginaţie fantastică, izvorâtă din lectura textelor lui Levin. Totul se leagă, e frumos şi are reverberaţie chiar şi pe "ochiul" minţii. Muzica a fost scrisă de Vlaicu Golcea, iar coregrafia semnată de Istvan Teglas.