Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În nr. 804 din 3 mai 1936 al Adevărului literar şi artistic apărea un amplu interviu pe care Mihail Sadoveanu i-l acorda lui Valer Donea. Aurel Sasu şi Mariana Vartic l-au reprodus integral în Romanul românesc în interviuri.
Vă prezentăm pasaje revelatoare în legătură cu pasiunea scriitorului pentru istoria românilor, mai cu seamă pentru figura emblematică a lui Ştefan cel Mare. Dacă ar fi existat un Olimp al voievozilor români, Zeus ar fi fost, pesemne, Ştefan-Vodă, în viziunea sadoveniană. Dar cum domnitorul moldovean n-a avut de apărat şi stăpânit munţi străini, şi-a făcut din Ceahlău redută sfântă în faţa duşmanilor.
"Din cei dintâi ani ai vieţii mele, Ştefan cel Mare a fost pentru mine cel mai luminos erou al istoriei. Îmi plăcea să caut prin cărţile ce le aveam la îndemână cât mai multe lămuriri asupra epocii în care a domnit peste Ţara Moldovei acel Voievod minunat. În şcoala primară, la dascălul meu d. Busuioc, am fost scos la lecţie să spun ce ştiu despre bătălia de la Războieni. Am ieşit în faţa băncilor şi am început a povesti celor de faţă, pe larg, cum s-a săvârşit acest episod al domniei Marelui Voievod. D. Busuioc, minunat de cunoştinţele mele, m-a cercetat numaidecât de unde am aflat toate acele lucruri. «Din cărţi», am răspuns eu cu linişte. «Ia adă-mi şi mie acele cărţi, să le văd şi eu», a spus d. Busuioc. M-am înfăţişat cu comoara din care îmi luasem acele cunoştinţe: Istoria românilor, a lui Tocilescu, alta a lui Xenopol şi altele pe care le găsisem prin biblioteca tatălui meu. Gustul de istorie, de altfel, l-am moştenit de la tata, care avea obiceiul să-mi povestească cu mare plăcere din istoria popoareleor şi mai cu osebire din istoria Franţei.
În clasa a IV-a de liceu, m-am sfătuit cu un coleg al meu, Petruţă Văsescu, cu care mă întâlneam în dragostea către Voievodul creştinătăţii, să alcătuim o monografie a lui Ştefan cel Mare. Pentru asta, ne-am pus îndată în căutare de cărţi. N-am găsit decât Istoria românilor de Xenopol la îndemână şi alte câteva cărţi fără importanţă. Am început cu entuziasm lucrul; dar, din lipsă de izvoare, a trebuit să ne oprim.
Dragostea şi interesul meu pentru această glorioasă epocă n-a scăzut nici o clipă. Aveam caiete în care îmi însemnasem diferite note în legătură cu chestia care mă preocupa. Încet-încet, din lucruri mici, cuvinte izolate, documente, note ale călătorilor străini, din comparaţie cu istoria contemporană, din vizitarea muzeelor, trecutul acela îndepărtat a început a se lumina şi ce era înainte necunoscut şi turbure a prins viaţă şi am început a vedea epoca şi oamenii. Abia după ce procesul acesta s-a desluşit, târziu, după treizeci şi cinci de ani, am scris o monografie a lui Ştefan cel Mare şi primul roman din epoca aceasta. Nu am pretenţia că Ştefan cel Mare, aşa cum l-am prezentat eu, e cel adevărat; căci preocupările mele nu sunt de istoric, ci de literat. E o interpretare personală a mea: a unei mari epoci şi a unei mari personalităţi.
În Fraţii Jderi am prezentat oameni mijlocii, boiernaşi ai acelui timp. În ultimul veac, progresele tehnice au fost aşa de rapide, că au schimbat deodată faţa lucrurilor. Între veacul al XIV-lea şi cel al XVIII-lea n-a fost nici o schimbare în stările de lucruri şi în viaţa rurală. Schimbare n-a fost decât în ceea ce priveşte exteriorul; aşa că avem mijlocul să ne călăuzim în ce priveşte viaţa mijlocie. Şi, cu puţină imaginaţie şi intuiţie a acelor timpuri, poţi îndrăzni să ridici la viaţă o lume de mult trecută în veşnicie." Întrebat despre cel de-al doilea volum al ciclului Jderilor, mai precis de rezonanţa titlului, care-n zilele noastre te duce cu gândul la o marcă de ape minerale, autorul lămureşte: "În Izvorul Alb sunt, desigur, şi întâmplări de-ale acelor Jderi, dar se găseşte, alăturat, şi o procupare de a prezenta pe Voievod la curtea sa şi între boierii săi. Se defineşte, în volumul acesta, din punct de vedere al personalităţii lui Ştefan cel Mare, pregătirea sufletească şi morală pe care o face el în vederea războiului sfânt.
Izvorul Alb e un titlu simbolic în legătură cu această preocupare mistică, religioasă a lui Ştefan cel Mare. Propriu-zis, izvorul alb se găseşte într-un loc ascuns al multelui Ceahlău, loc de retragere, lângă o peşteră, unde trăiau de veacuri nişte schivnici prooroci, asupra cărora oamenii de rând, boierii şi voievozii aveau legende în legătură cu destinul ţării şi al poporului. Căutarea izvorului alb se face într-un cadru măreţ al naturii, cu ocazia vânătorii domneşti de zimbri, la munţii Pătru-Vodă din Ceahlău".
Despre izvoare, limba română şi cronicari talentaţi
Romanul istoric ridică mai multe întrebări după citire, mai ales dacă-i şi izbutit, aşa cum e cazul "Fraţilor Jderi". Curiozitatea l-a mânat pe Camil Baltazar ca într-un interviu publicat în Universul literar (nr. 13 din 1945), inserat în partea a III-a a Romanului românesc în interviuri să-l "descoasă" pe maestrul Sadoveanu în legătură cu izvoarele din care s-a inspirat şi cu limba folosită în descrieri: "În ce priveşte romanele vechi, Fraţii Jderi, plasat în secolul al XV-lea şi Zodia Cancerului, plasat în secolul al XVII-lea, m-am folosit de cronici, legendele poporului, limba poporului şi de amintiri personale. Dar izvorul cel adevărat e tot poporul nostru, care nu s-a schimbat decât foarte puţin şi e tot cel antic – adică sufletul lui a rămas acelaşi în decursul veacurilor. Izvoarele naturale au fost aşadar poporul şi cronicarii; în ceea ce priveşte limba vorbită, Niculae Costin şi Miron Costin, unii cu limba scrisă, alţii cu limba vorbită. De pildă primii, de la care am învăţat mai mult; mai puţin Dimitrie Cantemir, care e cel mai depărtat de limba populară, pe câtă vreme Neculce, care e şi cel mai talentat, e cel mai apropiat de limba vorbită, pe care o şi reproduce în scrierile sale".
Citește pe Antena3.ro
