Ceremonii şuşă

De câţiva ani încercăm să aducem lumea mondenă a filmului acolo unde ne-au dus câteva dintre producţiile noului val: în lumea bună. Ne folosim de calea cea mai simplă: festivaluri şi gale festive.  Covor roşu, invitaţi selectaţi pe sprânceană, mâncăruri alese, special guest staruri – aceasta e reţeta oricărei ceremonii care aduce audienţă la tv şi implicit bani de la sponsori, adică face ca lucrurile să se mişte în interiorul unei industrii.

De câţiva ani încercăm să aducem lumea mondenă a filmului acolo unde ne-au dus câteva dintre producţiile noului val: în lumea bună. Ne folosim de calea cea mai simplă: festivaluri şi gale festive.  Covor roşu, invitaţi selectaţi pe sprânceană, mâncăruri alese, special guest staruri – aceasta e reţeta oricărei ceremonii care aduce audienţă la tv şi implicit bani de la sponsori, adică face ca lucrurile să se mişte în interiorul unei industrii.

De ce “la ei” merge şi la noi, nu? Cea mai recentă ceremonie de acest gen, Premiile Gopo, a fost o tristeţe văzută de la tv, dar nici privită din sală n-a fost o mare veselie.

În ciuda pregătirilor organizatorilor, ba chiar a străduinţelor lor, rezultatul celei de-a doua ediţii a Premiilor Gopo a fost o adunare a intelectualilor la casa de cultură dintr-un oraş oarecare din ţară. Dacă te uiţi din afară, pare că niciodată nu o să ne depăşim condiţia de provinciali care şi-au petrecut mult timp la bibliotecă şi au uitat să socializeze ori să-şi împrospăteze garderoba. Ca să înţelegeţi exact ce vreau să spun am să fac două comparaţii cu capul de linie al ceremoniilor de profil, decernarea Premiilor Oscar.

Americanii au marketat atât de inteligent ceremonia, încât intrarea pe covorul roşu şi vestimentaţia vedetelor au devenit momente-cheie în desfăşurarea evenimentului, captând atenţie, bani şi audienţă cu mult înainte de a se ajunge la anunţarea premiilor. Mai mult, vedetele invitate ştiu că e atât de important modul în care îşi fac apariţia, încât încep pregătirile cu câteva luni înainte, iar alegerea hainelor se face cu participarea unor specialişti.

La noi e o tristeţe fără seamăn în această parte a ceremoniei. Şi nu e vorba despre sărăcie ori despre nepricepere. E vorba, pur şi simplu, că majoritatea celor care sunt invitaţii ceremoniei Gopo se gândesc că merg la – cel mult – o nuntă. Aşa se face că, deşi toţi nominalizaţii şi invitaţii speciali au putut apela la sfaturile unui stilist şi au putut împrumuta din colecţiile designerilor români (printr-o procedură creată de organizatori cu sprijinul unei reviste glossy, deci fără nici un efort special din partea actorilor, regizorilor etc.), majoritatea s-a speriat de perspectiva de a purta altceva decât pulovăraşele sau şepcuţele din dotare. La ei, nominalizaţii rareori nu ajung la ceremonie, şi-atunci cu motive întemeiate: fie filmează într-un capăt de lume, fie au interdicţie să intre în America (vezi cazul Roman Polanski). Anthony Hopkins povestea într-un interviu că e foarte greu să mergi la Oscar, ba chiar să te şi uiţi de acasă. Pentru că, în ciuda “glam-ului” afişat şi a bucuriei câştigătorilor, de fapt în fiecare secţiune sunt patru oameni care pierd, patru învinşi. Şi e greu să le vezi chipurile şi suferinţa.

Dar Hopkins adăuga că nu ai cum să nu mergi la ceremonie, chiar şi  atunci când ştii că nu o să câştigi, pentru că e parte din meseria ta şi trebuie să respecţi şi munca  celorlalţi nominalizaţi.

La noi, orgoliul e mai presus de orice şi e atât de mare, încât nu mai contează nici munca ta, nici a colegilor de nominalizare. Aşa se face că anul acesta au fost persoane care nu au venit la ceremonie pentru că ştiau că nu o să câştige (A fost uşor să se anticipeze premianţii unor secţiuni, pentru că au fost categorii cu doar două nominalizări).

Aşa că, deşi vestimentaţia şi prezenţa par detalii nesemnificative în economia generală a unui asemenea eveniment care trebuie să premieze creaţiile cinematografice cele mai bune ale unui an, rezultatul final se transformă într-o şuşă cu ceva mai mult ştaif. Iar la ştaif pun mâncarea bine aleasă (uneori decorată după chipul statuetei care e dată premiu, tot ca la Oscar), eforturile organizatorilor de a respecta nişte standarde pentru asemenea evenimente – de la logistica de votare până la a scrie mici speech-uri celor care anunţă câştigătorii – şi participarea unor nume de referinţă din industria de profil internaţională.