Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există, ştiu, vise colorate. Mi-au spus-o unii prieteni, am trăit şi eu câteva. În copilărie, mai cu seamă. Timpul a trecut, somnul îmi e scurt, iar visele tot mai puţine. De cele colorate aproape am uitat.
Despre zboruri colorate însă nu mi-a povestit nimeni, iar eu nu le-am avut. Sau, dacă totuşi le-am descoperit şi mi le-am definit, simţindu-le pe-încetul gustul, asta o datorez unui prieten care, ca pasajer privilegiat, m-a luat cu el ? da, acesta e cuvântul ? în zborurile sale colorate.
El este Corneliu Tincu. Pictorul, dascălul.
Îl întâlnisem în întâiul 22 Decembrie – cel scris atunci pentru prima dată cu literă mare. L-am remarcat tăcând mai mult, în atmosfera clar-incertă a acelor zile, iar figura sa de meridional, uscăţivă, uşor ridată, cu mustăcioară scurtă şi basca trasă pe ceafă m-au dus cu gândul la un Ernesto Guevara cu mâinile goale. Nu după multă vreme i-am descoperit mâinile şi, mai ales, armele. Cele care îi permiteau să se aventureze adesea deasupra unor mulţimi alese, în raidurile sale de imaterial bombardier al culorii şi formelor. Arme tăcute şi ele: pensule, "uleiuri" şi o paletă asemeni unei aripi cu profil variabil.
Aşa am descoperit un om fericit. Cuvântul nu e mare. În atelierul său alăturat unei săli de clasă – era să scriu "de la Şcoala nr. X ", dar ce importanţă mai are locul? – Corneliu Tincu mi-a sugerat imaginea ştiutului zeu Shiva, aici doar cu faţa sa luminoasă, întruchipare a creaţiei şi neliniştii eterne. Shiva cel cu multe braţe, dansând neobosit dinaintea şevaletului. Fiindcă acolo, în atelierul-clasă, sub ochii "gâzelor" – cum îşi alină el elevii iubitori de pictură – Corneliu Tincu dansează şi nenumăratele sale mâini schiţează pe coli albe, refac proporţii şi perspective pe tablă, armonizează culorile paletei, prepară pânze care, întinse pe cadru, aşteaptă cu subtilă voluptate atingerea pensulei sau taie rame "metraj" la un minuscul circular inventat de el, acoperindu-se cu rumeguş.
Peste acest rumeguş l-am văzut o dată acoperit cu o generoasă glorie (există şi aşa ceva!). Într-o zi ? pe când eu, vrând să îl ajut la rame, mai mult îl încurcam ? uşa atelierului s-a dat de perete. S-au bulucit spre şi peste el vreo zece oameni. Bărbaţi şi femei, cu bagaje mici, ca venind de la drum. Aveau pe chipuri râsul irepresibil pe care ţi-l naşte fericirea. Au prins să îl îmbrăţişeze, albindu-se şi ei cu rumeguş, au prins să îl sărute, mulţumindu-i şi scuzându-se totodată pentru "îndrăzneală". Erau părinţi. Copiii lor – toţi de la clasa de artă a profesorului Tincu – luaseră, fără excepţie, admiterea la un liceu de artă. Ochii mi s-au aburit trecător şi, după ce am rămas doar noi doi, l-am auzit: "Vezi?... Astea-s bucuriile mele."
Eu ştiam însă bine că are deopotrivă beţia zborului colorat de unul singur. Îl urmărisem nu o dată, numai pe el, în atelierul său fermecător. Acolo unde aerul de neorânduială artistică nu avea nimic ostentativ,neorânduiala fiind doar în ochii vreunui oaspete şi de unde plecau neobosit, periodic, escadrilele sale paşnice spre simeze sau spre unele case ale lumii. După un astfel de zbor, pe când invitaţii la vernisaj, cu un pahar de vin în mână, regăseau gustul pamântului, mi-am întrebat prietenul: "De ce?". De ce schimbătoarele sale griuri, de ce iernile, dezgheţul, Delta, pădurile, florile şi "naturile moarte", toate, atât de vii. Ne-a răspuns vorbind despre "iernile sale" ca despre iertare, acoperind cu alb totul, despre "dezgheţurile sale", amestecând pământ jilav cu zăpezi melancolice, ca despre speranţă, despre "florile sale" ca despre generozitatea firească a frumuseţii şi despre Natură care nu poate fi nicioată moartă. Şi nu a uitat numele maestrului său, profesorul Podoleanu, de la Institutul de Arte Frumoase, cel care, demult, îi spusese: "Va fi greu să te împarţi între munca de la catedră şi cea din atelier, creatoare." Lui îi răspunsese atunci, cu siguranţa tinereţii: "Dar nici nu ar fi imposibil." Corneliu Tincu înţelesese pesemne că şi una şi cealaltă înseamnă, deopotrivă, creaţie.
