Crash - Povestiri din Bucuresti

Crash este filmul care a rupt gura targului la Oscarurile acestui an, luand statueta pentru cel mai bun film in detrimentul mult mediatizatului Brokeback Mountain. Alegerea Academiei Americane de Film a suparat-o atat de mult pe autoarea nuvelei care sta la baza povestii cu doi ciobani care se iubesc, incat a scris un articol furtunos in The Guardian numind pelicula castigatoare Trash (gunoi), iar ceremonia de decernare a premiilor drept "manifestare culturala de amatori dintr-un orasel de provincie". Dar fara sa-si dea seama, Annie Proulx, batranica suparata ca n-a castigat filmul ei, a reactionat exact asa cum descrie Paul Haggis (regizorul Crash) oamenii din filmul sau: a fost plina de furie, de prejudecati si a reusit sa faca rau discriminand.

Daca Haggis si-ar fi propus sa experimenteze pe doamna Proulx ca sa demonstreze ca oricare om, oricat de educat, de bun, de sensibil si de stapan pe nervii sai, face macar o data in viata rau in mod voit altcuiva din cauza frustrarilor personale, mai mult ca sigur ca i-ar fi reusit. Ii iese insa cu spectatorii filmului sau care, oricat de educati ar fi, pleaca din sala de cinematograf suparati, inchistati si cu oarece tendinte rasiste.

Crash este un puzzle de povesti din Los Angeles in care oamenii reusesc sa se cunoasca cu adevarat numai dupa ce s-au ciocnit in confruntari extreme. "In orice oras normal, cand mergi pe strada, te stergi de oameni in trecere sau te lovesti de ei. In L.A. nimeni nu te atinge. Suntem intotdeauna dupa geamuri de metal si sticla. Cred ca ne lipsesc atingerile umane atat de mult, incat ne ciocnim (facem accidente) numai ca sa mai putem simti ceva", spune in deschiderea filmului unul dintre personaje.

Filmul e un bun prilej sa ne uitam un pic la cateva povesti din Bucuresti, ca sa cunoastem niste oameni altfel decat ii stim.

Violenta. O pustoaica de 18 ani sta de vorba cu mine in sala de gimnastica in care si-a consumat ultimii 14 ani din viata. Aflu ca n-a mancat nimic astazi, pentru ca nu i-a fost foame, si imi aduc aminte de declaratiile altor micute ca ea care duceau dorul unor mese copioase. Cum isi face singura programul, poate decide cat si ce sa manance. Imi povesteste despre antrenorul ei cel nou si despre modul in care lucreaza acum si spune ceva care ma socheaza. "Eu eram obisnuita sa se tipe la mine, sa fiu injurata si, daca gresesc, sa fiu data afara din sala si sa nu mai pot face antrenament in ziua respectiva. Acum antrenorul ma ia cu «fata tatii» si mie imi vine sa urlu la el: Tipa! Injura-ma! Da-ma afara!".

Razbunare. Aceeasi fetita la aeroport, la intoarcerea de la concursul care a marcat sfarsitul carierei ei. O cariera incheiata cu un aur, un argint si un bronz, adica toata salba de medalii posibile. Jurnalistii o asalteaza cu intrebari, iar ea raspunde: "Am vrut sa le dau o lectie celor care n-au mai crezut in mine". si din fata ecranului, cum ma uit la ea la televizor, cred ca nu e vorba de ambitie, ci de razbunare.

Prejudecata. August 2005. Palatul Elisabeta. Merg impreuna cu o echipa sa facem fotografii cu Principesa Margareta si Principele Radu. Ne sperie rangul pe care-l poarta si avem prejudecatile noastre. Dupa primele minute de conversatii in care spunem cam ce dorim sa facem, Principii ne invita in dormitor sa alegem impreuna din sifonier hainele. Ca un cuplu obisnuit care e dornic sa ne ajute. Trei ore mai tarziu, sotul si sotia, ne invita pe toti la un mic dejun in curte. si ne servesc ei mancarurile, asezand masa cu grija. Daca mi-ar fi spus cineva ca Principesa si Principele ar putea fi atat de normali, m-as fi incruntat si le-as fi spus: sa fim seriosi, vorbim de o Casa Regala.

Crash. E adevarat ca nu cunoastem oamenii decat daca ne lovim de ei in conditii extreme sau macar atipice. Mergeti la film si, dupa ce iesiti din cinematograf, numarati de cate ori ati discriminat cu gandul si cu sufletul personajele de pe ecran. Amintiti-va la cate personaje v-ati gandit ca vor fi omorate, lasate sa moara sau vor fi abandonate. E un bun experiment pentru evaluarea prejudecatilor noastre, iar data viitoare cand ne vom ciocni de cineva pe strada, s-ar putea sa reactionam altfel.