"Cum au mai îmbătrânit copiii noştri"

Cât de îndrăgit a fost şi a rămas romanul "La Medeleni" de la apariţia lui, în prima parte a secolului trecut, nu mai este astăzi un secret. Cum ne-a fermecat adolescenţa imaginea copiilor din povestea lui Ionel Teodoreanu, copii care devin adolescenţi, apoi adulţi, oameni cu destine frânte, de asemenea, e o poveste pe care fiecare ar putea-o spune rememorând alte gânduri şi alte amintiri... Şi am descoperit printre înregistrările de teatru radiofonic ale anului 1988 o frumoasă dramatizare a "Medelenilor" lui Teodoreanu în regia lui Titel Constantinescu.

I-am căutat pe Olguţa, pe Monica şi pe Dănuţ. Au trecut 20 de ani. Câţiva dintre "copiii" de atunci au dispărut. Adrian Pintea, Ovidiu Iuliu Moldovan sau regizorul Titel Constantinescu nu mai sunt...

Le-am invitat însă la poveşti, la reamintiri şi la gânduri despre Ionel Teodoreanu pe două dintre actriţele care s-au întâlnit atunci în studioul de înregistrări al Radiodifuziunii, Diana Lupescu şi Alexandrina Halic, amândouă jucând-o pe Monica din "La Medeleni" la vârste diferite. "Trecusem de adolescenţă. Eram aproape tânără când am citit prima oară romanul. şi mărturisesc că a fost pentru prima oară când am plâns citind o carte", îşi aminteşte Alexandrina Halic prima întâlnire cu "Medelenii". "Prima parte m-a impresionat şi m-am ataşat de personaje foarte tare. Am găsit multă poezie în primele pagini ale cărţii. Mi-aduc aminte şi acum că era o imagine a unui muşuroi de furnici care suna cam aşa, citez din memorie: «Parcă era un caviar mişcător». Dar a trecut foarte multă vreme şi a rămas doar sentimentul.

Cele două fete, Monica şi Olguţa, şi Dănuţ, toţi trei trăind într-o lume uşor idilică, liniştită, molcomă, a unei Moldove aşezate, boiereşti, crescând oarecum feriţi de griji, înconjuraţi de dragoste, trecând mai apoi prin nişte încercări ale vieţii...  Teodoreanu era aproape de vremurile pe care le descrie, dar pentru noi rămâne să descoperi ca o minunată surpriză pe bătrânelul care adună în lada de zestre bucăţi de mătase pentru zestrea Olguţei... "

"PARCĂ CEVA INTIM TREBUIA SĂ DEVINĂ PUBLIC"
"Mi-am trăit adolescenţa într-un oraş moldovenesc: Bacău", povesteşte Diana Lupescu. "Vreau să spun că atmosfera patriarhală din La Medeleni încă o puteam respira în acei ani, sensibilitatea şi sentimentalismul încă nu erau păcate de neiertat, existau cam aceleaşi valori sociale acceptate.

Citeam mult, discutam mult, aveam... timp! Multe dintre prietenele mele s-au regăsit într-o mai mică sau mai mare masură în Olguţa sau în Monica; şi eu împreună cu ele. Au trecut anii, ne-am maturizat împreună."

Despre spectacolul de teatru radiofonic şi despre reîntâlnirea cu povestea care le fermecase amândurora adolesenţa îşi amintesc mai degrabă senzaţii, sentimente...

"Când am primit oferta de la Radio pentru a interpreta personajul Monica din La Medeleni, de I. Teodoreanu, am avut o clipă de derută. Parcă ceva intim trebuia să devină public, ceva din trăirile difuze, dar foarte tumultoase ale celor 16-17 ani de atunci trebuia să se concretizeze în cuvinte care niciodată n-ar fi putut cuprinde tot sau exact ce-ar fi trebuit... Trecuseră 20 de ani...

Evident că am acceptat, mai ales că personajul Olguţei era interpretat de fosta colegă de facultate Mirela Gorea; trecuseră şi 10 ani de când am terminat facultatea de teatru.

Da, textul era condensat, era o adaptare pentru radio, dar erau fragmente  de memorie, aşa cum le reţine uneori subconştientul şi cum le aduce în prezent după o logică doar de el ştiută şi poate ii de Freud... glumesc. Am primit felicitări, deşi rolul rămăsese destul de mic..." Sunt gândurile Dianei Lupescu.

În alte culori, Alexandrina Halic desenează acelaşi moment de acum 20 de ani....

"Regizorul a fost Titel Constantinescu, un regizor de o mare sensibilitate. Cred că a vibrat la tot ce a însemnat acea dramatizare. Eu îmi amintesc doar prima parte a dramatizării, când personajele erau copii. Eu eram Monica. Mi-a făcut mare plăcere acea înregistrare. Sensibilitatea regizorului se potrivea la ceea ce exprima romanul. A fost un act de curaj că l-a făcut. Titel era un om cultivat, scriitor şi poet, şi făcea nişte scenarii miraculoase pentru copii. Îmi pare rău că s-a prăpădit aşa de repede. Era un om din care metafora ţâşnea şi în viaţa de toate zilele. Ţin minte că ne-a povestit Vasile Manta, care era regizor tehnic, că, dincolo de sticla care separa regia de studioul în care înregistram, Titel ne privea. În studio eram actriţe care jucam roluri de copii... Dar ajunseserăm la o anumită vârstă. Vocile noastre mai corespundeau, dar vârsta deja adunase nişte ani... Şi s-a uitat la noi cu nostalgie, ne ştia deja de multă vreme, şi a spus: «Ia te uită cum au îmbătrânit copiii noştri!»..."

De ce n-a fost ecranizat romanul...
Le-am întrebat cum ar explica faptul că nici un regizor n-a fost tentat până acum să încerce o ecranizare. "La Medeleni" rămâne totuşi unul dintre cele mai frumoase romane de personajele cărora ni se face dor... Diana Lupescu a răspuns scurt: "De ce n-a fost ecranizat până acum? Nu ştiu cine ar putea să păstreze fragilitatea, vulnerabilitatea, frumusetea, duioşia - ce cuvânt fără acoperire pentru ziua de azi -, impetuozitatea trăirilor unor adolescenţi ca cei din romanul «La Medeleni».

Lumea s-a schimbat enorm, ritmul existenţei este altul. Valorile sunt altele... Şi iubirea se exprima altfel, chiar dacă în esenţă a rămas aceeaşi...".

Ritmurile vieţii s-au schimbat, crede Alexandrina Halic: "Poate că a fost o vreme când în cinematografie se lucra după literatura noastră bună. Dar cred că ar fi întâmpinat din partea cenzurii nişte oprelişti, erau şi nişte secvenţe mai şocante, era o lume care nu se supunea unei anumite teze... Iar acum ecranizarea cred că n-ar mai interesa, pentru că trăim într-un alt ritm. Se cere un un alt tip de scenariu. Pe mine încep să mă obosească scenariile astea foarte contemporane, triste şi dureroase. Ar trebui să ne mai îndreptăm şi spre un pic de altfel de lumină. Şi am senzaţia că lumea nu mai e interesată. S-a pierdut curiozitatea de a afla cum s-a trăit înainte, ce s-a întâmplat şi înainte de noi. A fost o vreme când eu aveam un apetit special pentru SF. Simţeam nevoia să privesc spre viitor. Acum mi-a trecut şi simt nevoia să citesc despre ce s-a petrecut cu multă vreme înainte. Poate că sunt la vârsta când nu mai privesc în viitor, privesc în urmă. Am făcut această mare paranteză gândindu-mă că lecturile astea, literatura dintre cele două războaie poate să deschidă gustul pentru o incursiune într-o lume care a avut farmecul ei aparte. Şi peste care trecem prea uşor. Romanele astea sunt nişte lecţii de istorie. Şi rămân nişte oglinzi, ocheane spre un trecut care e al nostru şi care ne populează o anume parte a sufletului şi a minţii...".

Cât de potrivit e un astfel de roman cu o dramatizare radiofonică? Şi cât de mult s-a stins farmecul serilor în care radioul spunea poveşti şi copiii le ascultau? "Mai există «spectatori» de radio. Dar mulţi nu mai au răbdare..." E tristeţea Alexandrinei Halic, o actriţă pentru care teatrul radiofonic a însemnat scânteia ce a făcut-o să aleagă pentru totdeauna drumul scenei şi al teatrului pentru copii. "Teatrul radiofonic are un alt farmec, aparte. În clipa în care doar vocea este cea care-ţi sugerează o lume, tu, auditor, brodezi în jurul ei, îţi imaginezi o lume întreagă. Ăsta e un efort de gândire, de afect, de stimulare a afectului. Eu ştiu cum se înregistrează un spectacol. Pot să revăd cu ochii minţii studioul, microfonul, actorii, ştiu cum se fac paşii, cum foşnesc frunzele în studio. Şi cu toate astea, când ascult o piesă de teatru radiofonic mă transpun, convenţia funcţionează extraordinar. E o experienţă interesantă, care te îmbogăţeşte emoţional şi intelectual. Dar nu ştiu câtă lume mai are răbdare să închidă ochii şi să asculte..."

Copii în grădina lui Teodoreanu
Destinul post-mortem al lui Ipolit Strâmbu este similar multor nume de talent desconsiderate de critica de artă din perioada comunistă. Fostul elev al pictorului G. D. Mirea şi-a finalizat studiile la Munchen şi a lăsat în urmă o creaţie influenţată de impresionismul german şi pictura lui Nicolae Grigorescu. Foarte apreciat în viaţă, Strâmbu s-a menţinut în atenţia publicului printr-un număr mare de expoziţii. Datată în 1923, "Copii în grădină" se remarcă printr-o înţelegere mai subtilă a problemelor legate de lumină şi compoziţie. Lucrarea aleasă pentru supracoperta volumului II din romanul "La Medeleni" este un peisaj de stare unde artistul dezvoltă un joc bine-condus între zonele de umbră şi penumbră. Reflexele luminii pe figurile personajelor demonstrează preocuparea artistului pentru reprezentarea exactă a unui anumit moment din zi. Lucrarea se apropie de calm şi relaxare transmisă de Ionel Theodoreanu în descrierile celor trei copii aflaţi în vacanţă. Ipolit Strâmbu (1871-1934), Copii în grădină, MNAR. (Valentina Iancu)