De două ori

Expoziţiune: de-a lungul zilelor, un copil a observat că mama lui face lucrurile de două ori. Intriga: Nu s-a mirat. Pur şi simplu a observat. A observat cu ochii lui cum mama lui face lucurile de două ori. Bun.

Expoziţiune: de-a lungul zilelor, un copil a observat că mama lui face lucrurile de două ori. Intriga: Nu s-a mirat. Pur şi simplu a observat. A observat cu ochii lui cum mama lui face lucurile de două ori. Bun. Punctul culminant (sau cum e aia): a venit o doamnă în vîrstă şi mai experimentată care i-a spus “măi, toanto, tu chiar eşti proastă sau n-ai aflat de noul ACE care-ţi înălbeşte cît ai zice peşte”. Mă rog, că nu i-a zis chiar aşa, i-a zis cu nişte cuvinte mai frumoase decît ale mele şi mai şi zîmbea mămos. Deznodămîntul: copilul a ajuns el singur la concluzia că mama lui, de fapt, nu poate să spună că se-nnebunea după făcutul lucrurilor de două ori, doar că nu era mulţumită şi atunci repeta, dar, de cînd a descoperit noul ACE, adică de acum, a observat copilaşul, gata, s-a terminat, mama lui face de două ori doar lucrurile care-i plac ei.

Nu vă supăraţi, am şi io o întrebare, probabil că nu foarte spectaculoasă, dar firească şi aproape supremă, pe care, iată, această reclamă a făcut să... ă... mi-o pun. Deci. Acum, de cînd mama aceea a descoperit noul ACE, ce face ea de două ori? Pentru că, oricum, are mai mult timp liber. Deci, dacă are mai mult liber, înseamnă, potrivit reclamei, că are mai mult timp liber ca să facă ce-i place. Dar ceea ce face face iar de două ori, pentru c-a cîştigat timp de la spălatul rufelor. Chestie care tot aia e, că tot de două ori face un lucru, chit că altul, deci tot atîta timp pierde. Ar fi fost mai mişto să nu mai facă niciodată un lucru care-i place de două ori. Adică să nu mai facă niciodată, nici măcar de două ori, un lucru care-i place şi atunci să cîştige şi mai mult timp de pierdut. Şi, dacă renunţă şi la lucrurile care nu-i plac, cîştigă încă şi mai mult timp. Şi dacă nu mai face nimic şi stă ca o rufă atîrnată de sîrmă toată ziua a cîştigat, se poate spune, tot timpul. De ce trebuie să facă un lucru de două ori acea mamă, chiar dacă-i place nespus de mult? De ce mai bine să nu-l mai facă deloc? De exemplu, dacă-şi pune o mască de caise pe faţă şi-i place cum miroase, după ce-o dă jos o mai pune încă o dată? Sau dacă-i place “Povestea porcului”, după ce-o termină de citit o reia? Atunci? Pe loc?!? Chiar în ora în care a terminat-o? A închis cartea şi a deschis-o din nou şi s-a apucat s-o citească iar? Sau dacă-i plac clătitele. Mănîncă o clătită pe urmă încă una şi gata? Doar două clătite? Mă rog, că-mi vine să intru şi-ntr-o altă dimensiune a vieţii acelei mame, dar mai bine nu mai intru, că poate citeşte ăla micu’ amănunte pe care n-ar vrea să le ştie despre mama lui şi nu e tocmai bine.

Deci da. Obsesia pentru timp. Să cîştigi timp cît mai mult, ca să pierzi timp cît mai mult. Să fii din ce în ce mai puţin ocupat şi cu timp din ce în ce mai mult. Ca să faci prostii, fireşte. Că un lucru bun

n-ai face. Numai la prostii te duce mintea aia. Nu zic de mine şi de tine, desigur, noi sîntem nişte

delicaţi şi nişte drăguţi.

Zic de ăilalţi. Huă.