Deci mănânc

Despre binecunoscuta emisiune de cultură gastrono­mică şi... ă... de cultură (am numit aici binecunoscuta emisiune de cultură gastronomică şi de... ă... cultură “Mănânc, deci exist”), lumea bună a farfuriilor zice că e de bine.

Despre binecunoscuta emisiune de cultură gastrono­mică şi... ă... de cultură (am numit aici binecunoscuta emisiune de cultură gastronomică şi de... ă... cultură “Mănânc, deci exist”), lumea bună a farfuriilor zice că e de bine. Noi am interveni puţin mai mult cu polonicul şi am adăuga, fără fasoane şi fără dispreţ, puţine condimente din natură, prefăcând-o astfel într-o supă mult mai interesantă decât se vrea chiar ea însăşi. Amatorii de senzaţii culinare tari întrezăresc în această emisiune nu doar senzaţii culinare tari, ci şi sen­zaţii de idei. Când un om gândeşte, asta nu poate fi decât lăudabil. Dar când acest om gândeşte şi, în egală măsură, se mai numeşte şi Dan Chi­şu, ei bine, atunci acest lucru riscă să devină colosal. Fără să gândim prea mult, ne grăbim să autentificăm prin prezenta faptul că Dan Chişu mănâncă, deci există, gândeşte, deci mănâncă, mănâncă, deci mă­nâncă şi, nu în cele din urmă, gândeşte, deci există.

Întocmai ca şi croitoraşul cel vi­teaz, aventurosul bucătar nu se co­deşte şi porneşte lupta gastrono­mi­că (şi gastrologică!!!) având o mâ­nă pe cratiţă şi cealaltă pe Encyclopedia Britannica. Când mai obo­seşte, le schimbă între ele. Uite-aşa face că în loc de sare, pune idei în mâncare. Şi sentimente (auci!). Ca să nu se prin­dă invitaţii emisiunii că i-a trişat şi că, de fapt, el a citit în timp ce a în­vârtit în cratiţă,  în timp ce le bagă sub nas le mai pune şi nişte întrebări de baraj. Preferata noastră e deli­cioa­sa dilemă. Două puncte. “Mă­nânc, deci exist sau exist, deci mănânc”. Semnul întrebării.

Sincer, noi am răspunde fără ezitare “mănânc, deci”.

Mai provocator decât o discuţie filozofică în timpul mesei nu credem că mai poate fi nimic. Decât, poate, o partidă de sex pe aragaz.

Pe aragazul aprins.

Profund încurcata întrebare a născut, de-a lungul timpului, frămân­tări de tot felul. Dacă mănânc, în­seam­nă că exist. Dar exist şi fără să mănânc. Dacă, deci, nu mănânc, înseamnă că nu mai exist? Greu de răspuns.

Ţineţi minte scena din “Cel mai iubit...”, când Victor Re­bengiuc, şef de cadre, îi zice lui Ştefan Iordache (Victor Pe­trini la deratizare). Zice Rebengiuc: “Zi şi mie două idei filozofice”. “Filozofice”? “Da. Filozofice”. “Cuget, deci exist”. Rebengiuc, cu lingura de grâu încolţit în mână: “Ce-i asta?” “O idee filozofică”. Rebengiuc, vegetarian şi uşor stupefiat: “E-a ta sau e-a altuia?” “Nu, nu-i a mea”. “Da’ a cui e?” “A unui mare gânditor francez”. “Şi ce-nseamnă asta?” “Că este foarte sigur că exist, din moment ce gândesc”. Rebengiuc, şef de cadre, vegetarian şi stupefiat dar prefă­cân­du-se că nu e stupefiat: “Mare brân­ză! Păi cum adică, dacă nu gândesc, nu exist? Păi, uite, grâul ăsta încolţit. Sau un cal sau un măgar. Nu gân­desc. Înseamnă că nu există”? “Nu pot să spun că nu există, dar e foar­te sigur că eu exist, din moment ce gândesc”. Pierdut de tot, Rebengiuc, şef de cadre, vegetarian şi stupefiat, trece la altele: “hai, mai zi alta”.

Vezi? Aşa e şi cu emisiunea lui Chişu. Naşte tot felul de stupefacţii. Vegetariană sau nu, putem spune despre o stupefacţie că e reuşită numai dacă simţim nevoia să trecem la alt meniu. Scuze. La alt subiect.