Destinul tragic al prinţesei-pianiste

TRECUTUL CARE CÎNTĂ ● C.D. Zeletin a închinat o carte Elenei Bibescu
Scriitorul şi omul de ştiinţă C.D. Zeletin a mers pe urmele pianistei de geniu, Elena Bibescu, reuşind să învingă betonul armat al uitării ei. După 30 de ani de aventură scriitoricească, a prins contur o cronică autentică şi inestimabilă: "Principesa Elena Bibescu – marea pianistă".    

TRECUTUL CARE CÎNTĂ ● C.D. Zeletin a închinat o carte Elenei Bibescu
Scriitorul şi omul de ştiinţă C.D. Zeletin a mers pe urmele pianistei de geniu, Elena Bibescu, reuşind să învingă betonul armat al uitării ei. După 30 de ani de aventură scriitoricească, a prins contur o cronică autentică şi inestimabilă: "Principesa Elena Bibescu – marea pianistă".     

• La peste un secol de la moartea prematură a marii pianiste Elena Bibescu, dvs. aţi reparat sărăcăcioasa documentare despre un personaj cel puţin fascinant. Ce v-a mînat să daţi contur unei biografii atît de preţioase?

În Mărturisirea ce deschide volumul vorbesc despre acest lucru. Ceea ce m-a stimulat încă din adolescenţă a fost decalajul dintre valoarea de excepţie a acestei artiste, importantă prin impunerea geniului precoce a lui George Enescu în lumea muzicală pariziană, şi absenţa ei totală din conştiinţa românească, lăsînd la o parte propriul ei geniu. Căci a fost o pianistă de geniu. Aş adăuga acestei explicaţii şi faptul că sunt născut în părţile Bîrladului, vatră a istoricei familii Kostaki, căreia principesa Elena Bibescu îi aparţinea prin naştere. Pe de altă parte, suportam greu nedreptatea pe care o constituia uitarea ei, mai ales în ultimele noastre decenii, cînd cercetarea muzicologică este avansată. Uitarea, care mental mă înfilozofează, deci mă înalţă, dar care, în cele ale sufletului, mă răneşte, deci mă coboară....

• Această cronică vastă reprezintă o valoare literară inestimabilă. De unde v-aţi documentat, cît timp v-a luat şi ce v-a stîrnit interesul încît să aduceţi la lumină o  asemenea uriaşă cantitate de informaţii?

O carte se alcătuieşte prin activarea a două structuri psihomentale: subconştient şi conştient. În privinţa celei dintîi, mi-a luat – aş putea spune – o viaţă, deoarece cartea s-a urzit pe măsura împlinirii intuiţiilor şi a unei suave răsplătiri a trăirii în problemă. În privinţa celei de-a doua, structura conştientă, demersul a debutat în momentul cînd m-am hotărît să scriu o carte în acest subiect. M-am documentat în biblioteci şi în arhive româneşti şi străine, în fonduri particulare din România, Franţa, Anglia şi chiar din S.U.A. Timpul pe care mi l-a luat: 27 de ani. Bineînţeles, în acest sfert de veac am scris şi altele...

• Nu aţi reconsituit doar biografia eroinei dvs., ci şi parcursul existenţial ­ adesea tragic ­ al altor zeci de personaje, destule faimoase şi azi. Cine sunt ele?

Cartea mea închinată pianistei Elena Bibescu, născută Kostaki Epureanu, este proiectată pe un continuum artistic româno-francez, deoarece ea a trăit deopotrivă în România şi în Franţa. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România se împlinea cultura naţională prin valori esenţiale: Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Nicolae Grigorescu ş.a., alături de care, în aşezarea valorică a istoriei, ea îşi află perfect locul. În Franţa, după prăbuşirea imperiului, se afirmau marile mişcări artistice, ca parnasianismul, naturalismul, simbolismul, impresionismul ş.a. Nu întîmplător ea a influenţat formarea unor artişti ca Paderewski sau Enescu, în muzică, Maillol sau Vuillard, în artele plastice. Personajele cărţii mele? Indexul arată peste 1.840 de nume şi este un index selectiv. Fireşte, nu toate au aceeaşi importanţă, raportate valoric la subiect, dar foarte multe au. Ele reprezintă fundalul unei ambianţe selecte şi stimulatoare, pe care s-a proiectat arta ei muzicală. Determinările acestei arte trebuie însă căutate în ereditate şi într-o instrucţie nemiloasă.

• Trăind într-un fel destinul tragic al Principesei Elena Bibescu, ce anume v-a marcat cel mai tare?

Desăvîrşind oglindirea eroinei mele în structura unei cărţi, care mi-a adus – trebuie să recunosc! – satisfacţii neaşteptate, am fost marcat în cea mai mare măsură de faptul că am învins, prin reconstituirea mea, betonul armat al uitării ei, noaptea care o cuprinsese. Vergiliu spunea: "Noctem funalia vincunt", torţele răpun întunericul nopţii, iar George Emil Palade, în alocuţiunea rostită la Stockholm cu ocazia acordării Premiului Nobel pentru Medicină (10 decembrie 1974): "Să asculţi sunetul întunecimii cum se prăbuşeşte! Departe de mine de mine trufia lampadoforului"...

• Cum v-aţi apucat efectiv de scris? Aţi mers pe stradă, printre oameni, aţi observat lucruri, aţi ascultat, v-aţi imaginat o poveste? Conştientizarea că veţi deveni scriitor/ traducător a venit intempestiv, dominator sau... lent?

Vechi aduceri aminte... Eram elev în clasa a doua a Colegiului Naţional "Gheorghe Roşca Codreanu" din Bîrlad. După-amiezile, indiferent de vreme, ieşeam aproape zilnic din oraş spre apus şi mă plimbam în Valea Ţărnii, paradiziacă în timpul verii, dar fascinantă în orice anotimp. Încropeam versuri în gînd. În după-amiaza zilei de 24 noiembrie 1947, valea era mohorîtă. Fuioare de negură treceau prin pieptenii arborilor desfrunziţi şi coborau încîlcindu-se prin hălăciuga deşartă a butucilor de vie. Căzuse un pospai de ninsoare cu vreo săptămînă în urmă, lăsînd cîteva crîmpeie de zăpadă ici şi colo, dintre care unul rămăsese deasupra unui polog de fîn uitat nestrîns peste vară. Fînul, propriu verii, alături de zăpada proprie iernii, m-a surprins tulburîndu-mă în chip enigmatic. Izbit de nepotrivirea dintre fîn şi zăpadă, am văzut brusc în ea metafora oximoronică a anulării fragmentării timpului şi mi-am zis, după ce mi-am notat pe hîrtie imaginea: "Eu sunt scriitor! Astăzi e ziua mea de scriitor!" Şi aşa a rămas.
Am ţinut multă vreme secretă semnificaţia acestei zile, de natură să-l lumineze pe noimebrie cel trist. Peste un an, exact în aceeaşi zi, amintirea vechii hotărîri m-a tulburat deodată. Eram în ora de matematică, dar eu pluteam cu totul deasupra realităţii acestei discipline pe care n-o prea agream. Nu ştiu dacă nu cumva însăşi matematica, izgonindu-mă din ea, m-a proiectat în ţinutul confortabil al reveriei artistice şi dacă nu ea rămîne maestrul de ceremonii al acestui transfer.
În privinţa tălmăcirii de poezie, cred că prima traducere a fost "Albatrosul" de Charles Baudelaire, urmată imediat de "Albatrosul" lui Leconte de Lisle. Urmăream nu numai fidelitatea, dar şi diferenţele stilistice între două poezii cu acelaşi subiect. Asta se petrecea în 1951, în penultima clasă de liceu.

• Cuvintele sunt un teritoriu fascinant, sunt o forţă căreia trebuie să vă supuneţi? Gîndiţi numai în limba română sau vi se întîmplă şi altfel?

Gîndesc numai în limba română. Uneori însă, cînd simt nevoia unei afurisenii, a unei abhorări, a unei imprecaţii (asta se întîmplă rar de tot, iar de înjurat n-am înjurat niciodată), formulez într-o limbă străină, dar numai în gînd, fără să exprim nimic. Ar fi interesant un sondaj psihanalitic în chestiunea asta. Probabil că e vorba de o ascundere pînă şi în gînd, printr-o limbă străină, a urîciunii şi a răului, o modalitate de a mă extrapola lor. Dacă e aşa, funcţia limbii străine rămîne secundară în actul gîndirii, care apelează exclusiv la limba română.  

• Ce gen de scriitură – poezie, proză, eseistică, traducere – simţiţi că vă reprezintă cel mai bine?

Poezia şi eseul.

• Dintre toate operele dvs, care este preferata şi de ce?

Opera pe care încă n-am scris-o.

• Sunteţi medic şi biofizician, profesor la Facultatea de medicină şi Farmacie "Carol Davila" (Universitatea Bucureşti), unde profesaţi de peste 40 de ani. În ce fel a influenţat experienţa profesională proza dvs.?

Prea puţin. Poate prin practica adîncirii lucrurilor, poate prin constructivism, poate prin rigoare, poate prin analiză, adică prin desfacerea şi refacerea entităţilor.

• Cum v-aţi descrie cei 40 de ani de activitate?

Muncă de rob fericit, fără să fie imbecilizat ori să găsească, suspect, plăceri în sclavie.

• Este scrisul o aventură a vieţii?

Atunci cînd ţine de zestrea genetică, deci cînd este o vocaţie, scrisul artistic nu este o aventură, ci o fatalitate, o decodare tiranică, lipsită de întîmplătorul şi de libertatea pe care le presupune aventura. Riscul ce-l întîmpină pe scriitor ţine de împrejurări şi de cedarea în faţa lor.

• E nevoie de timp, voinţă, curaj, şansă pentru a continua un act de creaţie. De ce e nevoie pentru a supravieţui?

Eu nu supravieţuiesc, eu vieţuiesc... pentru cei aflaţi în situaţia de a supravieţui este nevoie exact de ce spuneţi dvs.: timp, voinţă, curaj, şansă, la care aş adăuga sănătate şi lumină în suflet.

• Aţi tradus, pentru întîia oară integral, "Florile răului". Ce v-a apropiat de Baudelaire?

Un anumit aer de frapanţă a regalităţii lirice, noutatea ca ordine, fie ea şi cu polaritatea răsturnată, şi măiestria artistică. L-am văzut mai bine fiindcă m-am aflat, faţă de el, la capătul distanţei optime, la care distanţarea încă mai exprimă apropierea.

• Sunteţi un poet, dar şi un personaj original. Cum v-aţi descrie în cîteva cuvinte?

Odată stabilit că eşti original, important e faptul dacă eşti original fără voie sau prin decizie personală. Eu, dacă sunt original, sunt fără voie. Cum m-aş descrie pe scurt? Toată viaţa mea a fost un şirag de zbuciume, totuşi, sunt un om fericit, fiindcă nu pot trăi răul şi nu cunosc apatia.

• Sunteţi un scriitor recunoscut prin numeroase opere şi premii. Ce loc ocupă scriitorul/poetul astăzi în societatea noastră?

Nu un loc important şi pe măsura prestigiului pe care-l presupune arta. Un loc mărginaş, dar nu atît din cauza societăţii, cît a poetului, fiindcă nu mai răspunde eternelor nevoi de elevaţie a sufletului omenesc. Neinteligibilă de multe ori, prin înecarea metaforică, incoerenţa semantică şi mimare a gîndirii. Victimă a derapajului din aria raportului dintre gîndire şi cuvînt. De altfel, e o chestiune mai veche. Inanitatea reanimării unui mort...

• Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi?

Îmi reproşez că nu muncesc şi mai mult, că nu iubesc şi mai mult, că nu iert şi mai mult. Îmi reproşez apoi lipsa unei asceze absolute.

• Ce-şi doreşte omul CD Zeletin pentru viitor?

Sănătate, linişte fizică şi sufletească şi să mă bucur de ceea ce iubesc.

• Pentru că vorbim despre OM, dacă, la modul ideal, ar exista un monument dedicat Omului, cu O mare, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?

Începutul uneia dintre fericiri: "Fericiţi cei blînzi ..."

Despre autor

Scriitor şi om de ştiinţă, C.D. Zeletin (născut în 1935) este poet, prozator, istoriograf, traducător din poezia italiană şi franceză, medic şi profesor universitar de biofizică la Facultatea de Medicină a U.M.F. "Carol Davila", Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1967, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Este autor a 40 de volume de literatură. E cel dintîi traducător în româneşte al Poeziilor lui Michelangelo Buonarroti şi al ediţiei integrale a Florilor Răului  de Charles Baudelaire. Talentul artistic şi anvergura intelectuală i-au fost preţuite superlativ de spirite elevate ale culturii româneşti, ca Tudor Vianu, Perpessicius, Alexandru Philippide ori Ştefan Aug. Doinaş. Preşedinţia României i-a conferit, la 1 Decembrie 2000, Ordinul Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Ofiţer.