"Eu cred în viitorul culturii româneşti..."

În 1979, la Editura Cartea Românească apărea cea de-a doua ediţie, adăugită, a volumului de interviuri "Sub semnul întrebării" publicat de scriitorul Adrian Păunescu. O călătorie prin lumi minunate, populate cu oameni minunaţi, de care astăzi ne e dor şi ale căror cuvinte trăiesc astăzi cu aceeaşi forţă, deschizând căi nenumărate spre poveştile pe care ei au ştiut să le spună mai bine ca nimeni alţii. La 29 ianuarie 1971, Adrian Păunescu îl întâlnea la Chicago pe Mircea Eliade... Redăm pasaje importante din interviul pe care marele istoric al religiilor i l-a acordat poetului Adrian Păunescu.

Adrian Păunescu: Vă întreb, dle Mircea Eliade, ce s-a întâmplat în cei 30 de ani de când aţi plecat din ţară. Ştiţi probabil că în acest timp în ţară s-au petrecut multe, ca, de exemplu, naşterea generaţiei mele. Noi am fost născuţi după plecarea dumneavoastră şi faptul, mai mult decât simpla pronunţare a cifrei 30, arată că, totuşi, e un timp lung, dureros, de când aţi părăsit România. Să începem discuţia noastră, dle Mircea Eliade, cu sentimentul că lipsiţi de foarte mult timp din ţară.

Mircea Eliade: Da. În acest an, în martie, sunt 31 de ani. Am fost trimis consilier cultural la Londra, după aceea am fost trimis la Lisabona. După război am fost invitat să ţin cursuri la Sorbona, la Paris, şi atunci am rămas. Ce-am făcut? Evident, simţind de la un moment dat că n-am să mai pot publica în româneşte, m-am concentrat asupra operei, să spunem, de istoria religiilor şi filosofia culturii, şi atunci, ţinând acele cursuri la Sorbona, am început să scriu, izbutind să termin cărţi începute în ţară. E inutil să intrăm în detalii bibliografice, ar fi cu toate cam 15 volume de ştiinţă sau filozofie, iar de vreo 10-15 ani încoace am scris şi literatură, şi asta ar mai fi 5-6 volume, în afara cărţilor pe care încă nu le-am publicat.
Din 1932 până în 1940, cât am stat în ţară, eu am publicat destul de multe cărţi de literatură şi destul de puţine cărţi de istoria şi filozofia religiilor, aşa că după 1945, publicând mai multe cărţi de ştiinţă decât de literatură, activitatea mea părea oarecum schimbată. În ţară mă dedicam literaturii din mai multe motive, întâi că îmi plăcea foarte mult, al doilea, eram sărac şi trebuia să plătesc de patru ori pe an chiria (uneori publicam 4 volume pe an chiar pentru asta).
Deşi ţineam cursuri la Universitate, neglijam prin activitatea mea literară istoria religiilor, istoria şi filosofia culturii, pe care le-am putut cultiva aproape cu exclusivitate timp de 10-12 ani în străinătate. După 1948, au apărut, cum spuneam, vreo 15 volume de istoria religiilor şi a culturii. Totuşi, n-am neglijat literatura, pentru că am scris romanul pe care-l consider capodopera mea, "Noaptea de sânziene", şi pe urmă am scris un număr de nuvele, unele dintre ele destul de lungi.

Absenţa dvs. din România este mai bătrână decât mine. Eu am 28 de ani şi dvs. lipsiţi de 31 de ani. Deci ăsta este ultimul dintre lucrurile pentru care eu, ca tânăr scriitor român, trebuie să respect absenţa dvs.: este mai bătrână decât mine! Primul motiv este că în absolut toate operele dvs. un motiv românesc sau altul revine. Am vorbit la un moment dat cu un american despre dvs. şi era intrigat de faptul că dvs. integraţi în ordinea universală mituri româneşti. Fără nici un efort special de scuză, ca să zic aşa, nici unul dintre aceste mituri nu pare străin în contextul în care îl introduceţi dvs. Nu este un efort special pentru nimeni să observe, citindu-vă, că România aparţine universului. Înainte de 1940, v-a interesat integrarea spiritualităţii româneşti în ordine universală? Nu este acesta efectul domiciliului dvs., ca să zic aşa, în univers?

Cred că asta a fost o obsesie nu numai a mea, dar a generaţiei mele. Comarnescu, Sebastian, Dan Botta şi alţii... Voiam toţi să ne integrăm universului fără a avea aerul că încercăm să facem "propagandă culturală"...

"Să ne integrăm universului"

... Şi că-i o favoare a universului acceptarea culturii române.

Capitolul din "De la Zalmoxis la Gingis-Kan" despre Meşterul Manole este un rezumat al cărţii "Comentarii la legenda Meşterului Manole", care a fost publicată în ţară în 1943, dar care, şi ea, la rândul ei, nu e decât o realizare a dorinţei mele de prin 1930 de a aplica metoda istoriei religiilor universale în interpretarea miturilor noastre etnice. Cum să spun? Greşeala care mi se părea că o făceau "tradiţionaliştii" (în sensul bun al cuvântului) Blaga, Vasile Voiculescu, Pârvan, şi anume: greşeala de a izola oarecum geniul nostru etnic şi a apune că e un lucru unic, care nu trebuie comparat cu geniul altor popoare, m-a îndemnat să precizez lucrurile. Nu era vorba numai despre a compara miturile şi credinţele noastre folclorice cu ale vecinilor noştri - bunăoară, de a compara balada Meşterului Manole cu versiunile balcanice şi a arăta, cum s-a arătat demult, superioritatea artistică, perfecţiunea poetică a baladei noastre. Miturile şi credinţele noastre folclorice trebuiau, de asemenea, integrate în universalitate şi introduse într-o serie mai mare de valori. Mă gândesc că lucrurile seamănă cu situaţia în care, bunăoară, când se vorbeşte despre tragicii greci, faci în mod necesar aluzie la ce a fost în Mesopotamia sau în India şi numai astfel poţi înţelege grandoarea tragicilor greci. Tot astfel şi cu aceste credinţe şi creaţii etnice româneşti. Ele trebuiesc introduse într-o mare serie comparativă, căci numai astfel îşi revelează mesajul şi valoarea lor universală.

Este acesta şi singurul mod de a potenţa aceste valori, am impresia.

E adevărat. Cazul culturii româneşti este extrem de interesant, mai ales pentru viitorul acestei culturi. Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât cred în viitorul culturii europene. În ce sens? Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două mari culturi, Occidentul şi Orientul, noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Orient în Occident şi viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem ­ în Orient şi, totuşi, în Occident -, dar pentru că suntem una dintre puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi, deci, arhaice. Aşa se întâmplă în cultura asiatică, unde sursele sunt încă vii la nivelul folcloric. Dar noi avem şi cultura noastră modernă. Noi, deci, putem avea un dialog mai rodnic cu orientalii pentru că oarecum avem aceeaşi structură (această cultură arhaică populară). Acolo unde există o cultură de acest fel, rădăcinile merg foarte în adânc. Acolo, în adânc, la rădăcinile culturii, noi ne întâlnim cu China, cu India, cu Indochina, cu Oceania. Franţa, Germania, Suedia nu mai au asta, au numai cultura modernă şi doar urme de cultură sătească. Aşa că, aşa cum suntem aşezaţi şi în felul cum a crescut istoria ţării noastre, văd anumite posibilităţi în viitor pe care numai noi le avem. Zic noi, nu numai noi, românii, ci noi, cei din Est. Probabil că, totuşi, noi, românii, avem cele mai multe şanse, pentru că suntem legaţi în adânc şi de romanitate, şi de cultura occidentală în genere.

Nimic fără sacrificiu

Între "Mioriţa" şi "Meşterul Manole", cărei balade îi acordaţi întâietatea spirituală? Care dintre ele este mai mult a noastră?

"Mioriţa" - ca baladă ­ este capodopera literară numai la noi, la români. Sunt foarte fericit că asemenea mituri interesează azi pe cititorul din Occident. Însă, pe de altă parte, nu cred că trebuie să le considerăm modele şi să facem o întreagă literatură şi eseistică în legătură cu aceste mituri. Nu-i aşa, suntem foarte mândri că aceste mituri au fost, că fac parte din conştiinţa noastră, s-au realizat la noi şi cred că şi exprimă ceva din destinul nostru...

Care mai mult?

În ceea ce priveşte destinul, amândouă, pentru că, ne spune "Meşterul Manole", e de neînchipuit că ai putea construi ceva fără sacrificiu - şi pentru că, ne învaţă "Mioriţa", oracolul trebuie acceptat. Suntem, probabil, legaţi de amândouă aceste capodopere ale spiritualităţii populare.

Totuşi, cum vi se pare împrejurarea că, iată, cultura română începe de la anunţarea unei crime, pentru că, dincolo de orice, doi ciobani pun la cale omorârea celui de-al treilea? Mie mi se pare că între atâtea culturi care ar fi ascuns crima ­ căci astfel de crimă s-a întâmplat pe toţi munţii lumii ­, n-a putut opri crima, dar a putut-o transforma în prilejul unei dezvinovăţiri.

Eu n-aş vedea-o chiar aşa, am impresia că "istoricizezi" balada. Întâi şi-ntâi că în "Mioriţa" crima este doar o ameninţare. Nu ştim dacă până la urmă se va întâmpla sau nu se va întâmpla crima. Ciobanul e prevenit, ca de un oracol, că va fi omorât, şi atunci el îşi transmite mesajul. Evenimentul va veni după. Ce este foarte interesant în acest univers al baladei este, după părerea mea, ce face ciobanul când se ştie condamnat. Nu se resemnează, cum s-a spus, nu se lamentează, ci pur şi simplu încearcă, cu o disperare eroică, să transforme acest eveniment personal şi negativ într-un mister cosmic, într-un sacrament. Acest element, misterul cosmic, precede crearea baladei "Mioriţa" şi poate fi găsit în cântece rituale, în colinde care vin de la români. Problema este, deci, ce face un om în faţa nenorocului, în faţa condamnării la moarte. Aici văd eu un lucru extrem de interesant şi, dacă vrei, optimist. Pentru că uită-te cum au reacţionat anumiţi existenţialişti sau post-nietzscheeni europeni când s-au simţit condamnaţi, prin simplul fapt de a fi oameni, la o existenţă absurdă şi la moarte: au reacţionat cu un fel de exasperare, cu o exaltare a absurdului, de la Nietzsche, până la, uite, nu mai citez, sunt şi români admirabili care au creat în acest sens, cu geniu şi deznădejde, şi uite ce superb, ce senin, ce firesc transformă acest păstor condamnarea sa la moarte într-un mister! Cred că de aceea suntem cu toţii fascinaţi de "Mioriţa" şi iată de ce străinii văd în "Mioriţa" nu o condamnare la moarte, ci răspunsul dat de cioban nenorocului, ursitei tragice. Acest răspuns e dat împotriva oricărei evidenţe. Dacă oracolul se realizează, ciobanul va fi, pur şi simplu, omorât. Or, el nu acceptă o astfel de moarte. Transfigurează evenimentul tragic într-o nuntă cosmică. Este un răspuns care paralizează adversarul, pentru că îi anihilează crima! Nu ştiu dacă în istoria spiritului s-au mai dat astfel de răspunsuri nenorocului. Evreii au dat, în Vechiul Testament, un răspuns asemănător groaznicelor campanii ale imperiilor militare, transformând acele evenimente tragice, acea "teroare a istoriei", într-un semn divin, care, paradoxal, în cele din urmă se va dovedi a fi în favoarea acelui condamnat la moarte.