„Eugen Barbu – omul prin operă şi opera prin om”

Biblioteca pentru toţi prilejuieşte întâlnirea cu o capodoperă a literaturii române, romanul „Groapa”, de Eugen Barbu. Despre semnificaţia romanului şi despre controversele din jurul personalităţii lui Barbu am stat de vorbă cu istoricul şi criti­cul literar Marian Popa, prefaţatorul acestei ediţii din BPT.

• Jurnalul Naţional: Eugen Barbu a lipsit aproape două decenii de pe rafturile li­bră­riilor. Credeţi că pu­blicul îl mai poa­te recepta cu aceeaşi acuitate ca în anii de afirmare?

Marian Popa: Boicotarea unui scriitor, negativarea sa de antreprenorii de opinii, prelucrarea sa prin ceea ce s-a numit omerta mediilor nu pot fi factori de afectare a recepţiei. În cazul lui Eugen Barbu, postdecembrismul a uzat de procedee similare celor aplicate de alţii în funcţie de alte justificări începând din pri­mii ani postbelici. Au lipsit tot cam două decenii din librării Blaga, Voiculescu, Vinea şi alţii, Crainic şi Gyr peste patru de­ce­nii şi recepţia lor n-a suferit. Postdecembrismul are factorii lui de control, manipulare şi indexare cum a avut şi epoca sovie­tizată.

Actualitatea unui scriitor este însă azi mult mai mult determinată de diversificarea receptorilor. Lectura şi, automat, literatura s-au tot specificat pe vârste, sexe, gusturi, bagaj cultural şi e dificil de găsit azi un roman care să atragă deopotrivă pe un receptor de mormane de hârtie semnate Stieg Larsson şi pe unul atras de Ana Gavalda sau de romane Fantasy, care  – warning! – nu sunt confundabile cu cele – SF. Apoi, există diferenţieri chiar în bibliografia unui scriitor. Este dificil de crezut că un cititor atras de „Groapa”  va fi şi de „Săptămâna Nebunilor”, care va be­ne­ficia însă de alţi cititori.

Trecerea timpului îndepărtează obiectiv pe cititor de timpurile unor ci­vilizaţii, dar cărţile pot fi totuşi citite afectiv, cu interes documentar, pentru atmosfera sau pentru stilul lor, şi pot interesa prin recurenţe proble­ma­tice, de destine şi comportamentale. Aceasta este soarta tuturor căr­ţilor scrise vreodată. Cred că „Groapa”  va fi citită azi de cineva cum ar citi „La Medeleni”, „Zahei Orbul „ sau „Oliver Twist”, de oricine şi chiar de consumatorul de literatură fast-food.

• Impactul pe care l-a avut „Groapa” la apariţia sa, dincolo de scriitura pu­ternică şi în contrast evident cu „rea­lismul socialist” idilizant, se poa­te explica şi prin faptul că lumea des­crisă de el era contemporană cu re­ceptorii. Mahalaua de azi are ceva în comun cu mahalaua lui Eugen Barbu?

La data când apărea „Groapa”, mahalalele bucureştene nu mai erau ce fuseseră înainte. Spun asta ca mahalagiu, în accepţia cuvântului pentru Ion Barbu. Am locuit primul sfert de secol al vieţii pe o stradă care dădea cu un cap în Rahova, cu altul în Măgurele; pe Rahova, la stânga, aveam Petre Ispirescu şi ţigănia din Jarcaleţ, în dreapta Sebastian şi începutul Ferentarilor, la capătul cărora ajungeam zilnic ca muncitor la Uzinele Autobuzul, şi pe Prelungirea Ferentari din cauza unei ga­gici. Dar mahalaua nu mai era aceeaşi. Calea Măgurele tăiată impecabil, Ferentarii la fel; se putea umbla noaptea la orice oră, chiar şi după închiderea restaurantului „Dezrobirea”, unde cânta marele Marcel Budală sau a „Strugurelului”, unde se producea Udilă. Mahalaua din „Groapa” a cam dispărut o dată cu Festivalul Mondial al Tineretului din 1953.

Până atunci, da, a mai existat. Mahalaua mea, de pildă, era marcată de performanţele lui Titi Mafoame, ale Fraţilor Târtă, ale lui Fane Bastonaru, ale ororilor numite Gogu şi Ion Jacarel care locuiau la mine pe Dunăvăţ, a marelui hoţ renumit Şovărel. Mi-amintesc că în 1950, un puşti din Groapa Floreasca, încă existentă, l-a tăiat pe Jego de pe Rahova, unul cât un dulap; circa 120 de-ai noştri s-au urcat în tramvaie şi s-au dus să-i dărâme ăluia casa din groapă. Eugen Barbu chiar l-a nominalizat în roman pe Mafoame, plasat în alt cartier: nea Titi Mafoame a fost afectat pentru că în carte făcea buzunare în epiderme: el, care nu pusese nici- odată mâna pe un şuriu, având în vedere că-i era suficientă caraba cât o lopată! Mahala, azi? Găsesc relevant un as­pect sociologic: elemente ale Cen­tru­lui navighează spre Mahala şi in­vers.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Pe scurt, redusă la notele funda­mentale, Mahalaua înseamnă in­frac­ţiune, mizerie, sexualitate nestrunită, lume neaşezată, melodramă. Dar dacă deschid un ziar sau urmăresc un canal tv, dau de realităţi definitorii pentru aceste caracteristici în centrul Bucureştiului, şi nu numai acolo. O corespondentă a ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung tri­mi­te e-mail-uri de la Mos­co­va: o pagină cu titlul Im Angesicht des Verbrechens se referă la aceleaşi tipuri de realităţi de pe parcursul a 14 zile. Cu câteva decenii în urmă, McLuhan ve­dea în planetă un sat global; cred că s-a înşelat, ca şi alţi clarvăzători. Planeta globalizată arată tot mai mult ca o mahala. Dar pe lângă mahalaua reală, reporterizabilă, mai există una, care complică azi lumea: cea structu­rată mediatic, care, din motive de ra­ting, selec­ţio­nează senzaţionalul, grotescul, oribilul, luxura, oferind deci ca surogat mahalagismul. Lumea bună aparţine acestei pseudomahalale.

Remarcabil e că românii po­se­sori de mahalale sunt încă pudici şi nepractici. Succesorii lui Paraschiv ar trebui să studieze un pic marile exemple străine. A fost o vreme când mafia răpea străini în Sicilia, pentru care motiv străinii n-au mai venit în Sici­lia. Atunci, mafia şi-a co­rectat atitudinea, fiindcă turismul este mai avantajos pentru finanţele in­sulei, pe care au făcut ordine. Ya­ku­za face ea însăşi ordine la Tokyo, ast­fel că o femeie singură se poate plim­ba fără teamă la ora unu din noap­te pe orice stradă. Ce vreau să spun? Că visez un turism exotic în Fe­rentari, cu bombe din categoria „La Căţeaua Leşinată” de altădată, cu o securitate deplină asigurată chiar din ţigănie.

• Care dintre personajele din „Groapa” ar fi „plebiscitat” de noua generaţie de cititori?

Nu cred că azi se mai poate da un ti­­tlu de carte care să polarizeze pre­ferinţe sau să ofere modele. Asta pentru că nu mai există o „generaţie”. Sau generaţia, cum remarcă unii psihologi şi sociologi, este una parado­xa­lă – Generaţia Ego. Au dispărut clasele sociale conflictualizate în sens tradiţional, mişcările sociale şi politice cunoscute în istorie sunt clasate, exact în măsura în care n-au dus la nimic temeinic. Germanii se referă la Generaţia Null-Bock. Să zicem Generaţia Nici un chef. Există Generaţia I am what I am, ceea ce eşti fiind reductibil la ce-i fasonabil prin comercial. Ce mai rămâne atunci omului? Propriile experimente la nivel mediocru. Ce personaj a apărut în literatura planetei în ultimele decenii care să atragă o generaţie? Sigur, există roluri plebiscitabile chiar în literatură, dar care nu le plebiscitează nimeni, preferându-se modele reale împopoţonate ultimativ cu calificative pe cale de-a deveni determinative groteşti: icoană, legendă, megastar, titan: un cântăreţ pop, o party-girl, o/un fotomodel, băiatul parvenit la succes cu o chestie cunoscută de toate elevele: caietul de amintiri devenit Face-Book. Dacă ar exista „Un erou al timpului nostru“, după părerea mea el ar fi cel din Infinite Jests, romanul lui David Foster Wallace. Există un personaj pentru astăzi în „Groapa” – Ari­pă, a cărui deviză de viaţă e reprodusă pe ultima copertă a ediţiei din Bi­blioteca pentru toţi. De altfel, un personaj cu existenţă comod echi­vo­că.

Poate că ar mai fi unul din realitate, indicat pe stradă de doi puşti, unul cu trotinetă, altul cu patine cu rotile care merg pe trotuar. Unul zice ceva despre online, celălalt despre Julian Assange. Si poate că din cărticica L’Insurrection qui vient a „Comitetului invizibil“, pentru unii cartea doctrinară a secolului al XXI-lea, cât este el până acum, se va naşte „Personajul“ plebiscitabil. Poate din ideile lui Hans Moravec, pionierul inteligenţei artificiale.

Altfel, azi contează mai puţin individul decât grupul lui. Mai puţin Paraschiv decât grupul solidarizat funcţional prin el. Azi nu-i important tartorul ’Ndranghettei, perso­najul e ’Ndranghetta. Presa livrează un Băsescu mai ales negativat, dar care n-ar fi nimic fără „gaşca lui de mafioţi”, cum scrie unul.

Nici Stere nu mai poate face faţă; poate fiul lui, dacă va ajunge specialist în ingine­rie financiară cu bani fictivi. Dacă nu, tatăl lui va rămâne un banal câr­ciu­­mar, subordonat unei reţele cu ca­pital la Londra, sediu în Bahamas şi filiale din Giuleşti la Valparaiso.

• L-aţi cunoscut bine pe Eugen Bar­bu, aţi colaborat îndeaproape. V-a deranjat, vă deranjează să fiţi „con­siderat” omul lui Eugen Barbu?

M-am mai referit la ştampila asta. N-am fost „omul” nimănui, cu toate riscurile ce au decurs din această opţiune, şi asta s-ar putea măcar vedea din faptul că n-am dus-o uşor nici în perioadele de strălucire politică ale lui Barbu. Am avut cândva şansa să fiu „identificat” la timpul potrivit de trei oameni. Unul a fost Eugen Barbu. Student fiind, am vorbit la Cenaclul Labiş; a luat legătura cu mine şi am început să scriu în „Luceafărul”. Restul ţine de gura lumii. N-am fost „omul”, nici „locotenentul”, nici „Messerul”, ci partenerul lui pentru unele iniţiative. El nu mi-a impus niciodată nimic, nu mi-a cerut un articol despre unul sau altul într-un anumit registru. Scriam ce voiam, cum voiam. Când ceva nu-mi convenea, dispăream. El credea că plecam supărat. Citiţi pentru detalii jurnalele lui Barbu. Gaşca  de la „Lu­cea­fărul”, „Săptămâna” lui Bar­bu? Aiureli. Toate revistele erau ale partidului unic, determinate de func­ţio­nari culturali, de cenzură şi Poliţie, ins­tituţii care aveau grijă să existe doar redacţii pestriţe, cu redactori care să nu se înţeleagă sau să se toar­ne la nevoie. Ce legături erau la „Lu­cea­fărul” între Al. Oprea, Regman, To­ma Pavel, Dinu Săraru şi toţi ceilalţi?

• În capitolul pe care i-l dedicaţi în „Istorie” este o fotografie având următoarea legendă: „Eugen Barbu cu pipa pe care nimeni n-a văzut-o fumegând”. Erau misterele lui Eu­gen Barbu? Predominau calităţile sau defectele?

Pipa lui Eugen Barbu trebuie luată ca element logo, precum culoarea unei cravate, ca o insignă, azi ca un cercel în ureche sau nişte ochelari de soare Armani. Un truc notoriu. Nici Churchill nu şi-a valorificat altfel celebrul trabuc, nici Stalin faimoasa lulea. Cât despre „misterele” lui Eugen Barbu, de ce le-aş demisteriza pe cele pe care le cunosc? A re­velat, bunăoară, ceva până acum vreuna dintre amantele sale? Sunt măcar nominal cunoscute? Procente de calităţi şi de defecte? Când ne referim la calităţi şi la defecte, raţio­nalizăm automat etic. Dar eu nu uit ce-a spus Napoleon: există o mică şi o mare morală.

Ce predomină la Villon – calităţile (?!) sau viaţa de infractor? La un anume prozator britanic – activitatea de agent secret sau romanele? Acuzat de pedofilie, cu un mandat american de arestare vechi de trei decenii, regizo­rul Roman Polanski e onorat în Ger­m­ania anului 2010 cu o ex­poziţie şi cu premiul anual european al filmului.

• Eugen Barbu era un redutabil polemist. Care credeţi că a fost polemica cea mai interesantă care l-a avut protagonist? De altfel, în anumite contexte a avut adversari pe măsură: Adrian Păunescu, Fă-nuş Neagu. Cum erau polemicile atunci? Dar azi?

Să ne înţelegem mai întâi asupra condiţiilor unei polemici. O polemică are măcar doi termeni, să le zicem, un protagonist şi un antagonist. „Parteneri“ printr-un obiect şi un cod asupra căruia sunt implicit de acord, dar au opinii diferite în baza unor opţiuni spirituale, estetice, etice, economice. Dacă aşa ceva nu există, nu există polemică, ci duete cu surzi, cotonogeli şi cacealmale inventate din neputinţa polemicii, botezate de Paler Polemici cordiale. A ajuns un loc comun modul cum Mihai Ralea obişnuia să concretizeze falsa polemică: unul îşi expune opinia estetică asupra unei cărţi, adversarul replică: Tu vorbeşti, bă, care-ai avut mamă tuberculoasă?! Polemicile epocii, inclusiv ale lui Eugen Barbu, au fost toate minore, fiindcă au­to­rităţile culturii politizate le mo­dulau pe parcurs şi le strangulau la momentul potrivit. Evocaţi pe Păunescu şi pe Fănuş Neagu. Pe  Adrian, Barbu l-a atacat pe drept într-o vreme când cenaclistul şi-o luase-n cap, fapt vi­zibil şi în replicile lui de atunci, care nu răspund unui obiect, ci atacă în stilul exemplului lui Ralea. Cât despre cea cu Fănuş, ea a avut alt caracter, la care mi s-au referit cândva ambii adversari: atmosfera literară era atunci lâncedă şi cei doi maeştri au vrut s-o scoată puţin din această stare.

Polemicile de azi? Nici azi nu există polemici. Polemica are nevoie de argumente, fie şi de pe poziţii false. Acum nu există polemişti, ci pamfletari, emiţători de injurii pure şi de­cretanţi de opinie. Tot ca-n comunism, când polemica era ades etiche­tată drept „atac la persoană” şi in­terzisă, astăzi polemicile sunt in­terzise de diverse instituţii locale şi străine care deţin adevărul şi ade­verirea; tragic este că ele nu sugrumă doar polemici, dar şi iniţiative cu semnificaţie naţională. Atacurile sunt efectuate de jetaturi, ca să folosesc cuvântul lui Ion Vinea, din cazemate deghizate în chioşcuri cu gogoşi, cu drone, autorii lor hologramaţi stau în buncăre, se fac că plouă, aşa că atacatul, dacă ar vrea să replice, fie şi polemic, va fi ignorat, ca şi cum n-ar exista, ca şi cum ar fi mort în urma unicei lovituri primite. Este exact situaţia din anii ’50. Leonte Răutu ataca pe Ion Barbu, care n-avea unde răspunde, Beniuc înjura pe Blaga, care putea replica doar printr-un text de sertar, rareori mai scapără câte o scânteie polemică în vreun set de comentarii ale postacilor.

• Eugen Barbu – omul sau opera?

Omul prin operă şi opera prin om. Nu tot omul, ci cel pe care l-am cu­noscut, nu toată opera, ci „Groapa”, „Princepele”, „Săptămâna ne­bu­nilor”  şi câteva povestiri splendide.