Finding Neverland - Raiul e la doi pasi

"Cand iti moare cineva drag, ajungi sa intelegi cu claritate si forta ca universului nu-i pasa de om.

Pana acum nu-ti puteai imagina lumea de dupa moartea lui. Acum poti. Cu violenta unei imagini de cosmar ti se incheaga in suflet privelistea aceleiasi lumi. Fiecare caine, fiecare casa, fiecare portiune de asfalt ramane inspaimantator de la fel. Soarele nu se topeste pe asfalt, vantul nu incremeneste fara tinta. Ar trebui macar ca apa unei balti sa se increteasca atunci cand iti dai sufletul, ca sa poti crede ca faci parte, ca te primeste cineva atotcuprinzator." Asa scria Cristian Tudor Popescu in urma cu trei ani in Nobelul Romanesc (Editura Polirom). Evenimentele saptamanii trecute mi-au adus aminte de randurile lui care se potrivesc frumos si cu o poveste pe care puteti sa o urmariti pe marile ecrane incepand de ieri: Finding Neverland.

In noua premiera cinematografica, In cautarea taramului de nicaieri, avem la prima vedere o poveste despre un scriitor care refuza sa se considere adult si scrie povesti pentru un pusti care ii seamana. Scriitorul se numeste J. M. Barrie si e celebrul autor al la fel de celebrului basm Peter Pan. Dar cand treci de curiozitatea de a afla detalii biografice (mai mult sau mai putin romantate) despre scriitor si ajungi la povestea de fond, lucrurile se schimba. Barrie scrie o poveste pentru un copil care are un dezechilibru emotional din cauza decesului tatalui sau, iar scriitorul stie ca si mama micutului si a celor trei fratiori ai sai este grav bolnava. Asa ca povestea/ piesa de teatru pe care el o creeaza, devenita o excursie imaginara catre taramul de nicaieri, e o explicatie a unui lucru pe care l-am inteles cu totii zilele trecute in transmisiile directe de la Vatican. (Oricat ati fi de conservatori, dati-mi credit pana la capat si nu va suparati ca asociez un film cu trecerea in nefiinta a Papei).

N-am vazut niciodata in viata mea ca la o inmormantare tinerii sa scandeze ca pe stadion si sa aplaude plini de dragoste si admiratie. Ce-i drept nu am fost la foarte multe inmormantari si, slava Domnului, nu s-a inventat inca postul de televiziune care sa transmita zilnic programe funerare. Dar transmisia in direct de la Vatican m-a socat prin seninatatea mesajului ei. Oamenii nu erau tristi pentru ca a murit Papa, acceptasera ca acesta este cursul firesc al vietii, dar venisera sa ii multumeasca pentru tot ceea ce le adusese in viata. Moartea nu mai producea socul incremenirii despre care scria Cristian Tudor Popescu, ci era un exemplu de bunatate si seninatate. Iar inmormantarea era un spectacol, actul final in care eroul principal se ducea catre taramul de nicaieri, in aplauzele spectatorilor.

Ca om de media, stiu ca imaginile transmise au fost selectate in asa fel incat spectatorul sa inchida televizorul dupa ce a asimilat mesajele pe care Vaticanul le-a dorit. (Si daca nici Vaticanul nu stie sa controleze informatia si sa transmita ce vrea el, atunci nimeni altcineva nu stie). Dar chiar si in aceste conditii, mii de oameni au fost alaturi de batranelul acesta simpatic, bunicul pe care il simti aproape, care si-a acceptat soarta cu demnitate, batranelul care ne-a aratat tuturor ca Raiul e undeva foarte pe aproape, la doi pasi de noi, in sufletele celor care te iubesc.

Asa ca, intorcandu-ma la filmul care are premiera in acest week-end, va invit din inima sa mergeti sa-l vedeti. E emotionant, e delicat si vinde o poveste pe care mai devreme sau mai tarziu trebuie sa o intelegem cu totii: taramul de nicaieri ii are strajeri pe prietenii nostri. Si chiar daca nu reusim sa fim ca batranelul acesta simpatic care la iesirea din scena a luat aplauze fulminante, ne simtim bine cand ni se construiesc povesti cu Peter Pan, pentru ca ele sunt nu doar semnul dragostei celor din jurul nostru, ci si mici lectii despre cum sa acceptam excursiile catre taramuri necunoscute. Si vorba poetului, in fata dragostei si a mortii redevenim cu totii copii.