Hotel Romania

Pentru cinefili, la fel ca si pentru cei care au fost interesati de ceremonia Oscarurilor acestui an, numele filmului "Hotel Rwanda" are o rezonanta aparte. O pelicula care spune lucrurilor pe nume, care nu se teme sa acuze americanii, francezii si Natiunile Unite ca isi urmaresc propriile interese si ii intereseaza mult prea putin de oamenii de rand.

Pentru cei care nu au vazut acest film, iata pe scurt cateva detalii care sa va ajute sa intelegeti randurile care vor urma.

"Hotel Rwanda" este povestea unui manager de hotel de lux in Kigali care in timpul razboiului civil dintre rebeli Tutsi si Hutu din 1994 ia in grija sa cateva sute de oameni. Cand situatia devine incendiara apeleaza la patronul belgian al hotelului sau pentru a interveni la presedintele Frantei, se foloseste de reporterii straini veniti la fata locului ca sa spuna povestea lor disperata, dar usor-usor toate caile de lupta sunt epuizate si nu le ramane decat supravietuirea prin propriile forte. Astazi, Paul Rusesabagina, managerul din filmul "Hotel Rwanda" traieste in Belgia, impreuna cu familia sa si cu nepoatele pe care le-a adoptat in urma asasinarii fratelui sau in razboiul civil.

De ce e importanta povestea aceasta adevarata?! E o secventa in film cand un reporter american ii explica lui Paul reactia occidentalilor la tragedia pe care ei o traiesc. "Cand vor vedea imaginile cu masacrul acesta vor spune: "Doamne Dumnezeule, e ingrozitor!", apoi se vor duce sa serveasca cina si se vor intoarce la viata lor linistita".

In "hotelul" care se numeste Romania, saptamana trecuta, a Patimilor, a fost una incarcata de tragedii. Mai intai a fost vestea ca Narcis Sonei, un tanar de 26 de ani, a murit pe frontul din Afganistan. Am aflat vestea de la televizor, i-am vazut parintii alaturi de presedinte si de premier asteptand sicriul copilului lor, ni s-a spus ca societatea de asigurari va plati o despagubire familiei (oare poti despagubi o mama care si-a pierdut fiul?) si, gata, ne-am intors la ale noastre.

Apoi Hotelul Romania a fost populat cu vesti despre jurnalistii rapiti. Imaginile cu Sorin imbracat in portocaliu, plangand cu arma la cap, oricat de intunecate erau in transmisia televiziunilor, au socat o tara intreaga. Am vazut oameni plangand in fata acestor imagini, oameni care a doua zi si-au reluat frumos activitatea, au mers la serviciu, au servit pranzul la restaurante de lux si au facut shopping in cele mai mari magazine pentru ca iepurasul sa aduca daruri frumoase copiilor lor. Am vazut oameni care, in Piata Universitatii, au strigat catre toti cei aflati la balcoane "iesiti in strada!", pentru ca vineri dimineata sa aflu de la televizor ca Piata Universitatii e goala si ca oamenii s-au reintors la treburile lor zilnice. (Daca eliberarea pietei e parte din strategia celulei de criza, e o miscare inteleapta pentru ca rapitorii incercau sa vorbeasca cu masele tocmai pentru a crea presiune asupra autoritatilor. Daca insa e un abandon al celor care mai credeau in eliberarea jurnalistilor, lucrurile se schimba.)

In cele din urma, dar nu in ultimul rand, hotelul numit Romania a fost inundat. Peste 3.000 de oameni au pierdut tot ceea ce aveau. Ne-au ingrozit imaginile la televizor, unii dintre noi au dat telefoane sa faca donatii si premierul a zis ca trebuiau sa-si asigure casele. (Ma iertati, domnule Tariceanu, unii dintre oamenii aceia erau fosti ceapisti, aveau o pensie de cateva sute de mii de lei, cam cat o excursie la carting a fiului dvs., credeti ca puteau sa asigure ceva cu banii astia?!)

Ne-am uitat la toate acestea la televizor, am zis asa cum anticipa reporterul din film: "Doamne Dumnezeule, e ingrozitor!", apoi ne-am intors la pregatirile noastre de sarbatoare. Iar in zilele care vin ne vom bucura alaturi de familie si viata va merge mai departe. Sa speram ca, in cele din urma, nu vom ajunge la concluzia ca Hotelul Romania n-are inca managerul care sa ne salveze.