Inima tehnica

Teatrul National este un fel de stat in stat, un organism independent care genereaza existenta altui organism. Primul este acela care se vede - scena - , dar care nu ar putea exista fara nevazutul sau frate, subpamantul.

SEDIU. La dispozitia lui Ceausescu suprafata TNB a fost marita considerabil

Dincolo de intrandul de metal si betonul rece se ascunde ceva fara de care teatrul ar inceta sa mai existe - inima tehnica a institutiei. O camera uscata, impodobita cu tablouri electrice de 10 ori mai mari ca acela pe care-l detin acasa deasupra usii de la intrare. Le spun generic aparate acestor fiinte electrice ale caror nume nu-l cunosc, dar ai caror volti fac din Teatrul National o institutie independenta de restul Bucurestiului. Definitia acestui tip de independenta este: daca orasul lui Bucur nu ar mai beneficia de curent electric, Nationalul ar putea fi alimentat pret de circa patru ore cu lumina. "N-am avut nici o problema de genul acesta de 24 de ani de cand lucrez in teatru si de 12 de cand sunt la atelier", ne asigura domnul Croitoru. Ni se spune insa sa nu ne apropiem foarte mult de tablourile electrice. Riscam sa devenim friptura. Cu respect pentru forta pe care o degaja aceste obiecte, ne dam cativa pasi inapoi. Domnul Croitoru continua sa povesteasca lucruri de neinteles pentru noi cu usurinta omului care a descifrat tainele energiei electrice. Fiecare dintre angajatii atelierului pare a fi ucenic-vrajitor al marii naturi. Ea i-a invatat ca trupul uman poate rezista si daca primeste o cantitate de curent care pe noi, neinitiatii, ne-ar dobori.

UN FEL DE A FI. Independenta teatrului este asigurata si de alimentarea cu apa prin marele bazin. Dimensiunile lui depasesc orice estimare. Nationalul dispune de apa, in cazul unei calamitati, timp de 3-4 ore.

Din cand in cand, un zgomot asurzitor anunta ca s-a petrecut ceva in circuitul apei. L-am prins pe tura pe Marcel Ciobanu, care ne explica filozofia apei. Da, fiecare demers al angajatilor si fiecare responsabilitate traduc o filozofie de viata. Pentru electricieni, energia electrica este un mod de a exista, asa cum, pentru angajatii de la bazinul electric, apa este elementul primordial al vietii lor. E adevarat, e un alt fel de filozofie decat cea a lui Yin si Yang. Este filozofia existentei materiale si a celei motivationale. Oamenii acestia traiesc pentru si prin electricitate sau apa, asa cum in lumea de dincolo de subterane, pe scena, actorii traiesc prin si din spectacole. In ateliere traiesc actorii nevazuti ai catacombelor, prieteni cu intunericul, lumina artificiala, umezeala, mirosurile conductelor si, cateodata, cu focul. Teatrul National este dotat si cu un bazin care retrimite fluidul miraculos, incolor si inodor ce ne da viata catre oras, dar si cu alte bazine mici cu destinatie precisa asemenea celui pentru incendiu.

APA SI BERE. O sticla cu bere din plastic este coborata sau urcata de franghia ce leaga interiorul de exteriorul marelui vas cu apa. Mecanismul ii spune astfel omului de pe tura daca trebuie umplut sau e pregatit sa alimenteze institutia. Un scartait lent ne deschide spre un fel de mansarda mobilata cu un bazin ale carui inceput si sfarsit pot doar sa-l banuiesc cu un efort al imaginatiei. Cateva trepte de lemn alunecos imbibat cu apa ne invita catre gura larg deschisa a "piscinei". Temperatura incaperii depaseste cu mult minusurile lui Celsius din timpul iernii. Fantana incomensurabila cu ochii e sub control datorita aceleiasi banale sticle cu bere care anunta si starea de fapt a celorlalte "piscine". "Piscina, piscina, dar sa stiti ca are 5 m adancime si niste pereti construiti special, de rupere a valurilor. Cand se da drumul la apa, ea face niste valuri - ca la chiuveta - , de nu-i mai da voie sa se faca valuri in bazin, ca altfel s-ar rupe peretii la bazin. Din cauza asta sunt asa." Parerea lui, a domnului Croitoru! Nu zic, avizata!

SPALARE SI PRESPALARE. Domnul Croitoru are grija ca apa sa ajunga permanent la destinatie, ca, daca nu, domnii actori se supara, ca trebuie si ei sa se spele, dupa fiecare spectacol. In timp ce ne vorbeste cu daruire despre munca sa, fara a lasa impresia ca se impauneaza cu lucruri pe care noua, muritorilor de rand, ni le rezolva instalatorul, imi si imaginez marii actori ai Nationalului poate in cel mai intim dintre momente. Dupa spectacol, asezati in fata ramei care le reflecta chipul, dupa ce machiajul si hainele au fost azvarlite de pe trup, cu pumnul caus cauta apa de la robinet. Incheietura de sus a bratului insetata este adapata incet, metodic, uscata si trimisa in hainele care vor simti trupul stapanului lor.

"Nu exista aerisire aici si sa stiti ca e destul de rece. Noi incercam, in limita posibilitatilor, sa-l tinem curat. E destul de multa umezeala. Se poate sa te afectez." Am o senzatie de deja-auzit. Si oamenii din celelalte ateliere se plangeau de acelasi lucru. Dovada stau mainile si gurile noastre violacee. Ne dam seama ca ar fi timpul sa plecam, chiar daca ne-a trecut prin minte ideea trasnita de a sta macar o tura la carma acestor conducte, tevi sau cum s-or numi. Il parasim pe acest Crusoe al subteranelor apoase si ne indreptam spre un soi de arta.

LUDIC. Ajungem la scena Camil Petrescu. Un moment de respiro. Am patruns, aproape fara sa vrem, in mijlocul uneia dintre cele sapte arte - teatrul. Intuneric. Printre picioarele de metal ale scaunelor se intrezareste caderea perpendiculara a unui jet de lumina. Sub el, doi tineri - el si ea. Ea, cu spatele intors spre el, el o cuprinde in brate. Un joc placut al trupurilor, cand albe, cand negre. Imaginea celor doi e hipnotizatoare, asemenea sunetelor ce curg de undeva de sus. Miscarile oamenilor si muzicii sugereaza iubire, suferinta, regasire sau pierdere. E fascinant. Daca ti-ai rupe privirea din centrul de lumina, ar echivala cu un pacat. Ramai fara sa vrei un spectator mut al gesturilor celor doua contururi. "Se repeta, n-aveti voie aici." Tresar ca un copil prins la furat. E adevarat, am furat cateva minute de fericire. Fericire pe care nu o vom mai gasi in lumea de dincolo, in catacombe. Acolo si-a facut culcus tristetea, inghesuita de amintiri, sperante si regrete. Le vom gasi in oamenii care nu au apucat sa devina ceea ce au crezut ca sunt.

ISTORIA CA O PRADA - DIRECTIVELE EPOCII DE AUR

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, vechea cladire a Teatrului National Bucuresti a fost bombardata. Abia din 1973 Nationalul a avut un alt sediu, modern, cu trei sali si beneficiind de dotari tehnice performante. Edificiul a rezistat cutremurului din 1977, dar nu si incendiului din 1978, cand o buna parte a fost deteriorata. La dispozitia expresa a lui Nicolae Ceausescu, capacitatea salii mari, respectiv I.L. Caragiale, a fost marita, ajungandu-se la 1.200 de locuri, fata de circa 800 cate erau pana la acea data, iar aspectul lojei oficiale a fost schimbat. Decizia lui Ceausescu de a mari sala a fost dictata de dorinta sa de a tine cateva conferinte ale PCR, lucru care s-a si petrecut. Actualul Muzeu National de Arta Contemporana, care functioneaza in interiorul cladirii, a fost construit in aceeasi perioada.